Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

miercuri, 1 mai 2013

SCRISOARE DESCHISĂ PESTE TIMP




Domnule Primar,

O dată ce am ales, acum 30 de ani, liber şi nesilit de nimeni, să-mi trăiesc viaţa în acest oraş, e de la sine înţeles că nu-mi poate fi indiferent nimic din ceea ce se petrece aici. La o întâlnire, v-am spus că aş vrea să discutăm ceva. A trecut timp, cu încercări nereuşite de sincronizare. V-am prins o dată între două uşi şi v-am spus despre ce doresc să discutăm. Am aşteptat un semnal. V-am mai căutat, fără succes. Era evident că nu găseaţi necesară conversaţia. Între timp răul s-a produs. Pentru ca să realizaţi că a fost un rău şi nu prea doriţi să ne vedem, sunt nevoit, de dragul oraşului şi al oamenilor lui, să vă vorbesc aici.
E vorba de mult năpăstuiţii copaci ai bulevardelor noastre, care, în fine, în ultimii doi ani, scăpaseră agresiunii devastatoare care îi mutila în fiecare sfârşit de iarnă. Deabia îşi făcuseră teii puţină coroană şi au fost din nou căsăpiţi sălbatic, mai rău ca oricând. Cât de fericiţi au fost oamenii în timpul din urmă, că i-au văzut frumos crescuţi, chiar şi parfumaţi de florile care au îndrăznit să se deschidă, la unii din ei, - ar fi bine să-i întrebaţi, aşa cum ar trebui să ştiţi şi ce spun acum, văzând dezastrul. Dar socialismul care schilodea şi pomii şi sufletele oamenilor, i-a deprins să nu spună ci să rabde. Iar pomii n-au picior ca să reacţioneze faţă de agresori.
Fiţi sigur ca ceea ce vă spun este în consensul tuturor, şi că vorbesc în cunoştinţă de cauză şi prin studiile mele, şi prin faptul că am văzut Europa, de aproape.
În toate ţările există legi care sancţionează tăierea crengilor mai groase de 6-8 centimetri. Priviţi ciosvârtele rămase pe teii frumoşi, care vor înfrunzi 3 - 4 săptămâni mai târziu decât fraţii lor care au scăpat. Şi vor face, în chinuri, o coroană de un metru şi jumătate, ca nu cumva, în arşiţa verii, cineva să se poată adăposti la un pic de umbră. Crengile ceva mai subţiri rămase, au fost cu grijă curăţate ( o grijă demnă de o cauză mai buna ! ) de orice crenguţă care poartă muguri.
Aşa că sărmanul pom se va chinui cumplit să dea frunze din trunchi sau din crengile care n-ar trebui să le facă.
Să nu mai vorbim de înfăţişarea estetică dezolantă a unui bulevard de cioate ( care par să moară în chinuri ). ( ...) Şi oricui îi vine să plângă la gândul parfumului de tei de care suntem văduviţi în fiecare vară.
Folosul practic al pomilor e cunoscut oricui, din clasa a treia sau mai devreme - dar se vede că rămâne în domeniul teoretic: cantităţile de oxigen fabricate de pomi sunt direct proporţionale cu mărimea coroanei şi numărul de frunze; oraşul nostru, poluat după cum se ştie şi se simte, nu are niciodată prea mult oxigen. În al doilea rând, coroanele pomilor sunt o perdea protectoare în faţa prafului venit din stradă, care se aşterne prin case. Al treilea, poluarea sonoră a străzilor macină pe nesimţite nervii; coroanele bogate vor fi un eficient ecran de protecţie; zgomotul se pierde şi moare în frunze.
Omul depinde de starea mediului cu mult mai mult decât se crede. Toată capacitatea lui de muncă şi de gândire e influenţată decisiv de calitatea mediului, dispoziţia lui psihică depinde de ceea ce vede şi simte în jur; tristeţea şi ariditatea betonului îi reduce pofta de viaţă şi de muncă, siluetele disperate ale pomilor schingiuiţi îi nasc gânduri negre.
Pe când o privelişte armonioasă a vegetaţiei bogate, briza proaspătă din frunziş şi lumina lui jucăuşă dau o dispoziţie deschisă, fericită, îi apără sănătatea sufletească şi fizică.
El va trăi mai bine şi mai mult într-un mediu asemănător celui în care s-a născut omenirea. Şi ea nu s-a născut nici pe stâncă, nici în pustiu – fie el şi de beton.
S-a născut în codrii verzi, care l-au apărat şi l-au hrănit, l-au ferit de soare şi de vânt.
( ... ) Alţii îşi dau seama mai bine de preţul pomilor: în Olanda şi Danemarca tăierea unei crengi e urmată de sancţiune penală; ei au puţini pomi, şi îi apără. Noi credem că avem prea mulţi şi îi ucidem. Se vor răzbuna, şi răzbunarea Naturii e cumplită; se întâmplă în lume fapte care o dovedesc, şi să nu dorim să încercăm.
            Dacă e vorba de puterea de a judeca ce şi cum trebuie tăiat, în oraşul nostru, mai bine să nu vorbim ( … ) În mod sistematic, gardurile vii se tund chiar în zilele în care se pregătesc să-şi deschidă florile lor aromate şi albe. Arbuştii sunt tunşi exact de ramurile care trebuie să facă flori. Rămân doar mături. Să nu uităm că ani de zile, când erau tineri, pomii ornamentali de pe strada Poştei erau “ eliberaţi “ de toate ramurile tinere care trebuiau să înflorească, iar florile pe care toată lumea le admira în Mai s-au deschis numai după intervenţii categorice, fiindcă specialiştii nici nu ştiau că pot înflori. Am putea continua, dar e păcat.

Deci, Domnule Primar, gândiţi-vă că ar fi bine să vă plecaţi urechea la vreme către cei care doresc binele târgului nostru – şi să judecaţi după ce i-aţi auzit. Uitaţi-vă la teii neatinşi din parc, în comparaţie cu necajiţii de pe bulevarde, care nici măcar nu mai pot acoperi cât de cât urâţenia blocurilor unui trecut pe care dorim să-l uităm. Ei, săracii, nu pot să ne dea curaj pentru viitor.

DORIN SPERANŢIA ( 1920- 1997 ) – om de cultură, muzicolog, artist fotograf, medic biolog, cetăţean de onoare post-mortem al Oneştiului.

  
( Material preluat din ziarul Curierul, publicaţie independentă pentru Valea Trotuşului, nr 104 şi 105 din 1995.)


De vorbă cu fiica mea




Era după ora 18, într-o zi de ianuarie, fără zăpadă. Venind obosit de la servici, m-am culcat ceva mai devreme. Copii mei, Cosmina şi Maria, erau încă afară la joacă. Am adormit cu mâna dreaptă sub cap și pe obraz mi-au rămas imprimate câteva dungi roșii de la bluza de pijama. Aș fi vrut să mai dorm încă puțin, dar Cosmina a intrat in camera unde dormeam și s-a așezat pe marginea patului. M-am întors cu fața către ea.
-          Unde ai fost, Cosmina?
-          Afară la joacă, cu copii.
-          Te-ai jucat prin noroi, iar ?
-          Da ... , spuse Cosmina lăsând capul în jos.
 Am certat-o puțin, dar ea a motivat că mămica e de vină, pentru că a trimis-o să se joace afară. Discuția părea încheiată, dar a urmat un alt dialog între noi:
-          Ce ai pe obraz? întrebă Cosmina, văzând obrazul meu, cel cu dungi roșii.
-          M-a bătut cineva.
-          Cine te-a bătut ?
-          Un nene de pe drum ...
Compătimindu-mă, ochii copilului meu străluceau de ciudă împotriva acelui nene rău. Dar parcă tot nu-i venea să creadă.
-          Chiar e adevărat ce spui tu, tăticule?
-     Nu.
-          Atunci ce ai?
-          Am început să îmbătrânesc.
-          Atunci de ce nu ai urme şi pe celălalt obraz?
-          Pentru că am început să îmbătrânesc cu partea dreaptă, am răspuns eu cât mai convingător posibil.
Cosmina a oftat prelung și mi-a zis cu părere de rău:
-          Tu îmbătrânești și te faci urât şi eu sunt încă mică …
-          Ce să fac tată, dacă mi-a trecut vremea.
-          Da, dar eu și Maria suntem mici și doar în clasa a II-a ... ( Nu pot descrie tristețea de pe fața copilului meu.) Și de acum tu trebuie să ieși la pensie, iar noi nu am crescut îndeajuns de mari.
-          Fiecare om are un sfârșit ...
-          Eu nu vreau să mă sfârșesc niciodată!
-          Așa îmi doresc și eu, dar nu se poate.
După ce a stat și s-a gândit puțin, Cosmina revine:
-          Și după ce vei ieși la pensie o să îmbătrânești și mai tare, … și pe urmă ….

Cosmina știa ce ar fi urmat să-mi spună. Dar nu a mai zis nimic, probabil ca să nu mă supere prea tare. Am rugat-o să continuăm discuția, dar nu a mai vrut.
-          Du-te și te joacă, i-am zis eu impresionat de grijile ei. Copilul meu însă nu mai avea nici un chef de 
joacă. Stătea și mă privea în tăcere.

Între timp, dungile de pe fața mea au dispărut și Cosmina, zâmbind ștrengărește, mi-a zis:
- Tăticule, tu m-ai păcălit !