POVESTEA UNEI FETITE TIMIDE

Textul din revista pentru copii „Mihaela" a văzut lumina tiparului în anul 1992, când Mădălina avea 25 de ani și carierea ei era în plină ascensiune. Apărea des la televizor și în paginile ziarelor existente la acea vreme - „Tineretul liber", „România liberă", „Adevărul" și „Evenimentul zilei". Cu siguranţă, Mădălina a fost invitată să scrie despre o amintire din viaţa ei fiindcă se practica acest gen în anii aceia.

Foto: Mădălina, în 1994, la doi ani după ce a scris despre ea însăşi

POVESTEA UNEI FETITE TIMIDE

"Într-o zi de septembrie, în urmă cu 18 ani, grupe de copii zgomotoşi, chemaţi de clopoţelul de la intrarea şcolii generale nr. 6 din Ploieşti, năvăleau în clasă luându-şi în primire cărţile şi caietele care aşteptau frumos înşirate pe bănci. Printre copii, păşeşte în clasa I, o fetiţă slăbuţă ca un fir de floare, stingheră, timidă, tăcută, puţin speriată. Hărmălaia din jur o face şi mai temătoare: cum o să se împace cu aceşti copii, cu aceşti „colegi" atât de gălăgioşi.
Din aceste gânduri o scoate o anumită rumoare. De câteva minute, doamna profesoară strigă catalogul, dar fetiţa - prinsă în gândurile ei - vede-aude totul ca prin vis. Copiii din jur, când îşi aud numele, se ridică şi strigă tare „Prezent!". Unii mai răspund la câteva întrebări. Acum, doamna rosteşte numele fetiţei. Trebuie să-l repete de câteva ori până ea se trezeşte, se ridică şi spune „prezent!".
„Nu te-aud fetiţo! Tu n-ai limbă? Răspunde, te rog, mai tare!". Fetiţa repetă „prezent", dar cu aceeaşi voce sugrumată de timiditate. O timiditate de care ştia că nu va scăpa niciodată, pentru că s-a născut şi a crescut cu ea.
„Ehei, fată dragă", îi spune profesoara, „tu o să ai mari probleme cu vocea asta, din pricina timidităţii tale..."
Dacă cei din jur o privesc cu zâmbete, făcând haz de ea, iată în faţă două fetiţe, Gabriela şi Milena, care îi transmit un semn de încurajare, de prietenie. „Chiar vom deveni prietene?", se întreabă fetiţa. „Vom vedea. Oricum, am atâta nevoie de prietenie!"...
Una după alta zilele trec, cu bucurii, cu necazuri, anul şcolar s-a terminat. Serbare cu dansuri şi poezii învăţate pe de rost, premii, diplome, coroniţe. Fetiţa cea timidă a primit coroniţă, ca şi Gabriela şi Milena. Are numai note de zece, pentru că îi place grozav să înveţe, să ştie.
În anul următor, copiii au mai crescut, parcă au devenit mai puţin gălăgioşi. Prietenia fetiţei noastre cu Gabriela şi Milena se menţinea. Totuşi, ea parcă nu-şi găsea locul cu adevărat între ele. Gabriela şi Milena se îngrijeau mult de înfăţişarea lor, erau întotdeauna impecabile, totul strălucea pe ele... Manifestau faţă de ceilalţi o superioritate evidentă, căruia trebuia să i te supui. Şi părinţii lor erau oameni importanţi, cu influenţă. Şi ăsta e un avantaj în viaţă, pe care fetiţa noastră a învăţat să-l cunoască încă... din clasele primare.
De la şcoală, cele trei fetiţe făceau drumul spre casă împreună. Sporovăind, glumind şi totuşi... Gabriela şi Milena se înţelegeau mai bine, aveau aceleaşi idei „năstruşnice". Cealaltă le era mereu în preajmă. Erau mai totdeauna „trei", dar de fapt, fetiţa simţea că sunt două... plus una. Şi asta o întrista.
În pragul casei, de câte ori venea de la şcoală, o întâmpina mama ei, o femeie foarte tânără şi frumoasă. Cu mămica, tăticul şi frăţiorul ei mai mic, ea se simţea fericită cu adevărat... „Dar" - se întreba - „de ce numai în mijlocul lor?" Timiditatea ei n-o va lăsa niciodată să se simtă în voie şi în preajma altora? I se spunea că e prea serioasă pentru vârsta ei. Să fie ăsta un defect?
În anii următori, s-a întâmplat ca profesoara de muzică - o mare sufletistă - să dorească să realizeze un cor al şcolii. A ascultat vocile tuturor copiilor din clasă şi a format un cor cu care a început să repete. Surprinzător pentru mulţi, a intrat în cor şi fata cea timidă. Gabriela şi Milena n-au fost alese în cor. Li s-a spus „n aveţi ureche muzicală".
Nicio pagubă. Aveau de-ajuns de toate celelalte. Totuşi, orgoliul le-a făcut întâi să protesteze, dar apoi au fost chiar mulţumite că n-au intrat în cor: ele plecau acasă după orele de şcoală, în timp ce ceilalţi, corul, rămâneau peste program să repete. Aşa s-a făcut că cele trei fetiţe nu mai făceau împreună drumul spre casă. Iar în recreaţii simţea în glumele lor unele uşoare ironii la adresa ei. „Asta-i mai lipsea: corul! Tu, cu vocea ta firavă, cu firea ta timidă..." Remarcile lor o dureau, dar nevoia de prietenie era mai puternică...
În timpul repetiţiilor la cor, anumite piese aveau pasaje care se cereau interpretate de soliste. Profesoara de muzică s-a oprit la... fata cea timidă. Şi aşa s-a făcut că la toate serbările, festivităţile, la un moment dat, ea înainta câţiva paşi în faţa corului şi interpreta ca solistă piesa. Şi, ciudat, vocea ei străbătea cu uşurinţă întreaga sală. Gabrielei şi Milenei nu le venea să creadă. Desigur, acolo pe scenă era prietena lor cea sfioasă şi timidă, era vocea ei... şi totuşi... Aplauzele, pline de căldură, cu care era răsplătită această voce, le uluiau... Profesoara de română, din primul rând de scaune, aplauda şi ea entuziasmată, dar... cu gândul la observaţiile pe care i le-a făcut tot timpul: „Fetiţo, o să ai probleme cu vocea ta, cu timiditatea ta!" Şi iat-o! Fiecare cântec - acompaniat de ea la chitara pe care o ţinea în braţe - a trebuit să-l repete de două-trei ori.
După ce a coborât de pe scenă, fetiţa noastră a alergat spre Gabriela şi Milena să împartă cu ele buchetele de flori primite. Acum, la serbarea sfârşitului de an, a clasei a VIII-a, fetiţa noastră arăta alfel, devenise mai drăguţă, purta un păr lung prins uşor pe spate, devenise de-acum „o domnişoară". Diriginta s-a apropiat de tatăl ei, spunându-i: „Domnule dragă, aveţi grijă de fata aceasta. Arată foarte bine şi promite foarte mult. Vă rog, multă grijă!" Tatăl îşi privea „domnişoara" cu mândrie: doar ştia ce a crescut el atâţia ani!
La pieptul „domnişoarei cu chitară" era prinsă de uniformă o fundă mare, mare. Conform tradiţiei, colegii îşi scriau gândurile, sentimentele, unii faţă de alţii, pe pangicile fundei. Milena şi Gabriela şi-au scris şi ele gândurile pe funda prietenei lor. Sentimentul de superioritate, uşoarele ironii, urmate apoi de invidie, se transformase într-unul de preţuire, de sinceră prietenie. Dar, iată, exact în clipa când i-au devenit prietene cu adevărat au trebuit să se despartă: fiecare o pornea în viaţă pe drumul ei.
Şi astăzi, fetiţa plăpândă şi timidă are o chitară în braţe şi... cântă. Ce nu ştie publicul care o ascultă şi o priveşte este că acolo, în culise, aşteptând să fie anunţată, ea este aceeaşi fetiţă timidă şi paşii pe care-i face acum, intrând în scenă, sunt aceiaşi cu care a păşit acum 18 ani, în clasa I.

Numai că, pentru a-şi învinge timiditatea, Mădălina Manole începe să cânte:

„Fată dragă, nu fii tristă
Fiindcă e păcat,
Fără lacrimi nu există
Dor adevărat..."

SA LUAM AMINTE !!!

Batranii, copii lasati in grija noastra.


Batranii sunt adevarate izvoare de binefacere; facandu-le bine si purtandu-le de grija, pe ei ii odihnim, iar pe noi de umplem de daruri duhovnicesti. Pierderi deci nu exista, ci numai castig. Pentru aceasta este insa nevoie de o intelegere a vietii si a rostului nostru pe acest pamant. Atata timp cat ne vom limita insa numai la trup, batranii vor deveni cu siguranta piedici in calea desfatarii noastre egoiste de cele lumesti.

Un copac este viu in masura in care el are radacini, tulpina si coroana. Am putea oare sa numim viu un copac lipsit de radacini?! Nu cred. Tot asa gandesc si despre viata in comun a oamenilor. Batranii sunt radacinile din care noi ne-am tras seva vietii. Cum se pot vedea pe ei insisi sanatosi aceia care isi taie fara mila radacinile, ramanand pribegi, batuti de vanturi pustiitoare?! Cand coroana uita de radacina, ea isi pierde treptat frunzele, uscandu-se si nemairodind. Aceasta va fi o lectie pe care ne-o va da timpul nemilos, o singura data insa.

... Batranetea, o toamna a fiecaruia

Precum toamna se culeg roadele pamantului, tot asa, la batranete, omul se afla pe sine fie incarcat de roade, fie neroditor. Astfel, in vreme ce sufletul neroditor isi va trai batranetea ca pe o stare de nucurmata nemultumire si revolta, sufletul cel roditor se va bucura de viata pana in ultimele ceasuri ale acesteia.

Batranetea nu va fi niciodata o perioada de doliu si de neincetata cartire pentru aceia dintre noi care vom pasi neincetat spre intalnirea cu Dumnezeu. Avandu-l pe Dumnezeu drept prieten, omul ne va simti niciodata greutatea apasatoare a singuratatii, a bolilor, ori a lipsei lui de rost. Avem nevoie de oameni care stie sa imbatraneasca frumos.

Batranii sunt copii lasati in grija noastra

Porunca lui Dumnezeu va rasuna pana la sfarsitul lumii, chiar daca urechile surde nu vor vrea sa auda: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (Iesire 20, 12). Pornind de la aceasta conditionare dumnezeiasca a unei vieti bune pe pamant, indraznesc sa spun: la cat de mult ne cinstim batranii, nu este de mirare ca lumea actuala o duce atat de "bine".

De cele mai multe ori, batranii sunt parintii si bunicii nostri, ajunsi la vremea culesului. Daca, pe cand noi am fost copiii lor, ei ne-au purtat de grija, nelasandu-ne pe drumuri, se cade ca acum, cand ei au ajuns copiii nostri, iar nu parintii lor, sa nu ii lasam nici noi pe drumuri.

Intr-o societate in care omul a ajuns insa numai o piesa de schimb, in mecanisme guvernate de productie si profit, este evident ca batranii nu isi mai gasesc locul. De la indemnul stramosesc "Cine nu are un batran, sa-si cumpere!" si pana la starea lumii actuale am ratacit pe indelungate cai straine. Trebuie dar sa incetam a mai trai nefiresc, intorcandu-ne spre radacini, cu recunostinta, cu dragoste si, uneori, chiar cu rusine.

Parintele arhimandrit Ioanichie Balan, vorbind despre purtarea de grija fata de batrani, spune: "Pentru batrani, trebuie sa purtam aceeasi grija ca si pentru parintii nostri trupesti. De aceea, rudele lor, mai ales fiii, fratii si nepotii sunt obligati crestineste si omeneste sa le dea cinstea, ascultarea si respectul cuvenit. Apoi sa-i ingrijeasca, sa le asigure cele necesare, sa-i duca la preoti si la biserica si sa le asculte sfatul si cuvantul. Fericiti sunt tinerii, fiii si nepotii, care poarta mare grija de batranii lor, de cei bolnavi si vaduvi si de cei parasiti, in spitale si in azile. Iar cei ce persecuta, ocarasc si chiar lovesc pe parintii lor batrani si bolnavi vor lua grea osanda de la Dumnezeu."

Numai o constiinta crestina poate oferi solutii in vederea unei sanatoase raportari la batrani. Din start, cea mai mare greseala a societatii actuale este aceea ca nu mai are credinta ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta; societatea civila se vede aflata la carma lumii, de una singura, iar solutiile gasite de aceasta se arata intotdeauna lipsite de eficacitate.

Atat credinta in inviere si in viata vesnica, cat si credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu, constituie singura solutie a aparentelor probleme ale zilei. Sa ne indreptam deci atentia spre batranii care privesc in pamant si sa le aratam cerul, prin purtarea noastra de grija, prin o vorba calda si printr-o mangaiere.


text preluat de pe contul de facebook al Manastirii Prislop