Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

marți, 19 octombrie 2010

ERNEST BERNEA, MEREU ACTUAL



La vanat de oameni, Ernest Bernea

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.
(Indemn la simplitate, 1939)


Omul “civilizat”, Ernest Bernea

Omul “civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul “civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă “nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!
(Indemn la simplitate, 1939)



Libertati si libertate, Ernest Bernea

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.
O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.
(Indemn la simplitate, 1939)

marți, 5 octombrie 2010

SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE, FILIP



SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE, FILIP ŞI ALŢI 31 DE LA NICULIŢEL
(secolul IV - 4 iunie)



Întreaga Sciţie Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea parte din Imperiul Roman şi era destinată, în timpul marilor persecuţii creştine din secolele I-IV după Hristos, pentru surghiunirea şi martirizarea creştinilor care refuzau să se închine idolilor păgâni şi să le aducă jertfă. Acest teritoriu de la periferia de nord-est a imperiului, plasat între Dunăre şi Marea Neagră, mai ales Delta Dunării şi codrii seculari dintre Măcin, Isaccea, Niculiţel şi Babadag, ca şi zona de sud a Dobrogei dintre Cernavodă, Adamclisi, Mangalia şi Constanţa (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop.
Dintre cele zece persecuţii romane împotriva creştinilor desfăşurate între anii 64 şi 324, care au umplut cerul de sfinţi şi au sfinţit pământul cu sângele a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sângeroase: persecuţia lui Deciu (249-251), a lui Diocleţian şi Maximian (284-305) şi a lui Liciniu (308-324), în Răsărit, care au dat cei mai mulţi mucenici. În timpul acestor persecuţii au fost surghiuniţi în Sciţia Mică mii de creştini, ostaşi, dregători, clerici şi cetăţeni romani de toate vârstele şi stările sociale.
Unii dintre ei mureau aici de foame şi de frig, sau din cauza bătăilor pe care le răbdau cu bărbăţie, ca nişte sfinţi mărturisitori ai Sfintei Evanghelii. Alţii reuşeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea împăraţilor şi guvernatorilor persecutori. Iar alţii, poate sute dintre ei, fiind mai tari în credinţă şi mai râvnitori pentru Hristos, erau greu chinuiţi şi apoi martirizaţi aici, între Dunăre şi Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor, devenite sfinte moaşte, erau luate în grabă de creştini şi îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau şi aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaşte şi scriau scurte biografii cu viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Aşa luau naştere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creştinilor, în cultul Bisericii lui Hristos şi în sinaxarele ei.
Aşa au fost salvaţi de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman şi peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuţiilor străine se stingea şi se făcea iarăşi pace în imperiu, creştinii scoteau din păduri şi din morminte moaştele ascunse ale sfinţilor mucenici şi le aşezau cu cinste în cripte, anume zidite de ei, numite „martirioane", peste care zideau biserici (bazilici) de piatră şi cărămidă, ale căror numeroase ruine se văd şi astăzi în toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele secole creştine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse şi profanate de popoarele barbare, care năvăleau mereu peste ţările creştine. Iar altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, pentru nevrednicia creştinilor, ca nişte mărgăritare de mult preţ.
Cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul satului Niculiţel-Tulcea, venind mare, a descoperit, sub şoseaua ce trece prin mijlocul localităţii, cel mai vechi şi mai bine păstrat „martirion" creştin din întreaga Peninsulă Balcanică şi printre cele mai rare şi preţioase din lume. Cripta martirică de la Niculiţel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 3,70x3,50x2,30 m, este împărţită în două mici încăperi supraetajate. În încăperea de sus s-au găsit patru moaşte întregi de martiri, aşezate într-o raclă comună, de lemn, după tradiţia ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept şi cu capul spre apus. Toţi martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau aşezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripţie în limba greacă: „Martirii lui Hristos", iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos", având deasupra crucea monogramată (Hr).
În încăperea de jos, împărţită şi ea în mici secţiuni, s-au găsit aproape o sută de bucăţi de oase sfinte, care aparţineau altor doi martiri necunoscuţi, care, probabil, pătimiseră odată cu ceilalţi patru în localitatea romană din apropiere, numită Noviodunum, astăzi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisă această mică inscripţie: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor".
Martirologiul siriac şi mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor sfinţi martiri la 4 iunie şi, alături de cei patru amintiţi mai sus, înşiră şi alţi martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, Fortunio şi alţi 25 ostaşi ai lui Hristos, ale căror nume nu sunt scrise în aceste sinaxare (vieţi de sfinţi).
Deasupra criptei martirice de la Niculiţel s-a construit o bazilică din piatră şi cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca lăcaş de cult al unei străvechi mănăstiri, în secolele IV-VII. În anul 602, datorită invaziei slavilor şi bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării, majoritatea bazilicilor şi a centrelor creştine organizate din Dacia Pontică sunt devastate şi rămân în ruină.
Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu ceilalţi 31 de martiri, cu nume şi fără nume, de origine greci, romani, traci, daci şi capadocieni, au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului, fie în timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303-304, fie în timpul ultimei persecuţii sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319-324.
După ce moaştele lor au fost aşezate provizoriu în morminte simple şi discrete de frica ostaşilor romani, sub împărăţia Sfântului Constantin cel Mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creştinii din Sciţia Mică (Dobrogea), ajutaţi de episcopii de la Tomis, construiesc o criptă nouă în comuna Niculiţel şi înalţă biserică mare deasupra, unde aşază definitiv moaştele martirilor amintiţi.
Aşa a binecuvântat Dumnezeu pământul nostru străbun cu numeroşi martiri creştini, încă din primele secole şi până în zilele noastre. Aşa ne-a descoperit Mântuitorul moaştele întregi ale celor patru martiri, care au sfinţit pământul neamului cu jertfa şi sângele lor. Jertfa Sfinţilor şi Mucenicilor Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu a celorlalţi 31 de mucenici, de la Isaccea-Niculiţel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru Hristos, din ţara noastră. Numai jertfa marelui domn şi martir Constantin Brâncoveanu, cu a celor patru fii ai săi, poate fi pe măsura sfinţilor mucenici de la Niculiţel.
Descoperirea acestor patru sfinte moaşte întregi, unele dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate moaşte creştine din lume, formează o minune a lui Dumnezeu săvârşită cu noi şi un semn al milei Tatălui ceresc cu poporul român, credincios şi atât de mult încercat. Ele sunt o dovadă că Mântuitorul încă ne iubeşte, că nu ne-a părăsit pentru păcatele noastre şi că ne cheamă şi pe noi, prin rugăciunile sfinţilor mucenici, la pocăinţă, la smerenie, la credinţă şi la o viaţă creştină cât mai curată, până la jertfa supremă pentru dragostea lui Hristos, ştiind că fără jertfă creştină nu este mântuire.
Din toamna anului 1971, moaştele celor patru sfinţi martiri de la Niculiţel au fost depuse în biserica Mănăstirii Cocoş, spre închinarea credincioşilor iubitori de mucenici. Ele formează cea mai mare cunună a Bisericii lui Hristos din România, pentru care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip şi a celor împreună cu dânşii se face la 4 iunie.

Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre!

Penitenta

de Nichita DANILOV



Cerul si norii sint ca o rana. Si soarele ce rasare si apune - asijderea. Dumnezeu sufera pentru orice gind al nostru. Pentru orice fapta. Si, odata cu el, sufera intreaga materie, de la prima pina la ultima particula.

- Sa nu ma intelegi gresit, spuse prietenul meu, Calatorul, scuturindu-si scrumul din trabuc pe nisipul umed. Generatia noastra a pierdut contactul cu transcendenta. Si faptul acesta ma face sa ma simt culpabil... Culpabil fata de cine? Nu stiu. Probabil fata de mine. De multe ori stau si ma intreb: cui foloseste transcendenta asta cu care ne batem mereu capul? Imi pun astfel de intrebari si nu ajung la nici un raspuns. Intru deseori in cite o biserica. Dau sa ma rog, dar rugaciunea nu stirneste inlauntrul meu nici un ecou. Ma rog doar ca sa ma rog. Ascult cu atentie si, as spune, cu smerenie slujba. Fac eforturi sa particip la ea. Dar sufletul meu ramine nemiscat ca o stana de piatra. Cum sa crezi si in ce? Cui ii foloseste rugaciunea si in ce mod?! Rugaciunea iti intareste spiritul. Iti fortifica vointa. Dar si orgoliul. Si mindria. Si atunci, la ce bun?! Orice ai face, tot pacatuiesti. Te invirti intr-un cerc vicios, cauti o portita de scapare, dai peste una, o deschizi si vezi ca in spatele ei e zidul. Te repezi spre alta, si iar dai de acelasi zid. Iti dai atunci seama ca nu exista nici o sansa de scapare si, in sfirsit, te resemnezi... Dar, fiindca veni vorba de iertare, Dumnezeu te iarta oricum, cu sau fara rugaciune. E nevoie doar de-o clipa de cainta si ai fost iertat. Asa cred eu. Lui Dumnezeu, daca exista, si eu cred cu tarie ca exista, ii e indiferent daca te rogi sau nu. Merg an de an in noaptea de Inviere la biserica. Privesc cum lumea cinta la unison Canonul Pastelui si nu inteleg nimic. Nu inteleg nici cuvintele, aud doar o insiruire de sunete ce se rostogolesc in aerul imbibat cu miros de luminari si de tamiie, si ma intreb, mustrindu-ma in sinea mea: oare eu de ce nu sint ca altii? Dar de unde stiu eu ce simt altii? Poate ca si ei nu cred, dar cinta si se inchina fiindca asa au fost invatati sa faca?! Rugaciunile pica in sufletul meu ca intr-un put secat. Incerc sa-mi sondez sufletul, cautind sa-i masor adincimea. Imi inchipui eul launtric ca pe un put fara fund. El e insa placat nu cu pietre sunatoare, ci cu bucati de pisla menite sa inabuse orice ecou. Cuvintele care pica in interior nu reverbereaza, ci se infunda in pori, devenind amorfe... E ceva inert. E ceva imens. E ceva piclos in mine... Greu de definit... Ii privesc pe ceilalti cum cinta si se bucura si imi vine sa strig mereu: "Eu de ce nu sint ca voi? Eu de ce nu cred? Eu de ce sint oaia neagra?!". Chestiunea e ca nici macar oaia neagra nu sint. Ci doar una gri. Nedefinita. Alteori, ma trezesc intrebindu-ma in sinea mea: oare totul nu-i decit materie? Si daca totu-i materie, atunci cuvintele si starile ce ne anima sufletul cui folosesc? Si, in fond, ce este sufletul? E si el alcatuit dintr-o ingramadire de atomi si de silabe ce se aduna si se impart si se despart pentru a ne crea iluzia ca putem percepe si chiar defini realitatea din jur? Dar daca materia nu-i totul sau nu chiar totul, atunci ce-i de facut? Poate ca materia nu-i decit o stare a spiritului?! A carui spirit? A celui suprem, imi zic. Dar ce e spiritul suprem? Cum ce? E acel gol din care izvoraste totul... Dar eu ce sint? Un mic gol insufletit, care isi pune intrebari ce reverbereaza in interiorul golului mai mare... Ma framint si nu ajung la nici un raspuns. In afara de Tatal Nostru, nu stiu nici o rugaciune! Intru in biserica si stau in fata icoanelor. Ma inchin. As vrea sa ma spovedesc, sa spun tot ce am pe suflet, sa vorbesc cuiva despre necredinta de care sint cuprins... Ar trebui sa ma spovedesc, dar in fata cui? Cine e interesat cu adevarat de suferinta mea? Poate ca e suficient sa ma spovedesc in interiorul meu. De ce sa ma dezgolesc in fata altora? Stind intins in pat, imi spun: Daca sintem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, inseamna ca putem sa ne inchinam la propriul nostru chip si sa ne spovedim tirindu-ne in genunchi in fata lui... Numai ca, uneori, acest chip al nostru e o simpla caricatura. Nu o masca, ci o caricatura...

... Stau deseori intins in pat si imi privesc rana de la deget. Si, pe masura ce-o privesc, degetul creste. Cit geamul, cit dulapul, cit peretele. Rana ma doare si ma bucur ca ma doare. Durerea ma face sa simt mai bine propriul meu corp. O mica parte din el. Partea care tocmai din pricina durerii se face mai mare decit intregu-mi trup. A exista inseamna a suferi, imi zic.... Cu cit suferi mai mult, cu atit traiesti mai intens. Si, pornind de aici, mi-a trecut prin minte un alt gind: Dumnezeu isi face simtita prezenta prin suferinta. Cerul si norii sint ca o rana. Si soarele ce rasare si apune - asijderea. Dumnezeu sufera pentru orice gind al nostru. Pentru orice fapta. Si, odata cu el, sufera intreaga materie, de la prima pina la ultima particula. Fiecare particula devine o rana deschisa. Imensa, nesfirsita precum lumina, precum bezna, precum universul intreg...

Penitenta in sandale de otel

Calugarul plecat acum trei ani, pe jos, spre Mormantul Sfant, s-a intors.



Stefan Nan a plecat, in urma cu trei ani, spre Ierusalim incaltat cu o pereche de sandale de otel * Sandalele cantareau nu mai putin de 11 kilograme * Dupa mai bine de trei ani de incercari, mai mult sau mai putin reusite, de a ajunge in Tara Sfinta, calugarul Nan a reusit sa-si indeplineasca misiunea * Pana la Ierusalim acesta nu a scos o vorba, respectandu-si juramantul de tacere facut la plecare * Cu toti oamenii intalniti in cale acesta s-a facut inteles doar in scris * In prezent, calugarul vrea sa astearna pe hartie povestea drumetiilor sale initiatice, pe parcursul a cinci volume

Povestea lui Stefan Nan, pelerinul care a plecat spre Tara Sfanta pare desprinsa dintr-un roman. Barbatul, de 43 de ani, din Constanta, afirma ca a avut o revelatie, prin care o voce i-ar fi spus ca trebuie sa ajunga la Ierusalim pe jos, incaltat cu o pereche de sandale de fier, iar pana sa ajunga la destinatie sa nu vorbeasca, respectand un fel de juramant al tacerii. "Menirea mea in lume este sa le amintesc oamenilor ca Dumnezeu exista si ca ei trebuie sa se rupa din materialismul feroce in care a coborat fiinta". Urmand aceasta chemare, Nan a mers la Manastirea Sfantul Sava din judetul Bacau, unde a devenit "frate". Apoi, cu binecuvantarea staretului, a pornit, incaltat cu sandalele de fier, intr-un maraton de antrenament prin opt judete ale tarii, strabatand, in 34 de zile, 1750 de kilometri.In urma cu mai bine de trei ani, mai precis pe data de 7 mai 2001, constanteanul Stefan Nan, la acea vreme avand varsta de 40 de ani, a pornit in calatoria initiatica a vietii sale dedicate de la un moment dat exclusiv lui Dumnezeu. Dorind sa poata face cunoscut gestul sau lumii intregi, in opinia sa, de necredinciosi sau de oameni care aveau nevoie de o pilda, Nan a tinut sa-si faca simtita prezenta la acea vreme, folosind mediile de presa de atunci.Stefan Nan locuia pe atunci in Constanta, pe strada Topolog, la blocul F5. Fusese casatorit timp de doi ani, lucrase la defuncta MECONST in meseria de lacatus. Are studii medii definitivate la seral. La momentul 7 mai 2001, Nan facuse deja legamantul de tacere, cei care voiau sa se inteleaga cu el putand s-o faca doar in scris. In scris, el si-a definit intentia de a parcurge pe jos, drumul pana la Ierusalim si nu oricum, ci incaltat cu o pereche de sandale din otel. Pentru el, drumul catre izbavire trebuia facut prin indurarea suferintei, prin penitenta. Calea de suferinta aleasa de acesta a fost parcurgerea unei distante impresionante, pe jos, fiind incaltat cu o pereche de sandale de otel. Sandalele au fost confectionate de el insusi, intr-un atelier de lacatuserie din Portul Constanta. Sandalele cantareau amandoua nu mai putin de 11 kilograme. Acestor 11 kilograme, Nan afirmase in 2001, ca urma sa adauge alte doua kilograme in plus pe parcursul calatoriei spre Tara Sfanta. Pe sandale erau incrustate cuvintele: "Pace Voua", "Dumnezeu este cu voi", "Amin". Pentru traseul de peste 3000 de kilometri, pana la Ierusalim, Stefan Nan se antrenase aproximativ opt luni de zile, cate sase-opt ore pe zi. In afara sandalelor de penitenta, Stefan si-a confectionat si un carucior de mana, in care si-a dus toate cele necesare supravietuirii. De-a lungul calatoriei, acesta promisese sa tina post, carnea iesind definitiv din meniul sau alimentar. Nimeni la acea vreme, in anul 2001, nu credea ca acest om isi va duce la bun sfarsit misiunea, chiar daca pentru aceasta a avut de infruntat multe piedici, la un moment dat fiind nevoit sa ia totul de la capat. Cu toate acestea, iata ca Nan a pasit din nou ca in urma cu trei ani, in redactia noastra, dar nu cu sandale de fier, ci imbracat in calugar, slujitorul Domnului, cu dovezi incontestabile ca si-a dus la bun sfarsit misiunea. Juramantul de tacere expirase conform termenilor, la momentul in care a ajuns in fata Mormantului Sfant de la Ierusalim. Acum vorbea.Peregrinare in penitentaIn 2001, ciudatul personaj a plecat, pe jos, spre Tara Sfanta. Putinele bagaje le-a inghesuit in caruciorul deasupra caruia a fluturat tot drumul un steag alb al pacii. Alaturi de acesta, calugarul a legat pe o sfoara steagurile tuturor tarilor prin care a trecut. Pelerinajul nu a fost lipsit de peripetii, mai ales ca Nan a "dialogat" cu toti cei pe care i-a intalnit in scris, respectandu-si juramantul tacerii. "Au fost si momente foarte grele, in drum m-a lovit o masina, iar alta data mi-am scrantit un picior. Ba chiar s-a intamplat ca granicerii turci sa ma puna la pamant si sa ma tina acolo cateva minute cu pistoalele-mitraliera deasupra capului, pana au inteles ca sunt in regula". Pelerinul solitar nu a reusit insa sa ajunga direct in Ierusalim, ci s-a oprit in Egipt: "Am aflat atunci ca nu voi fi primit in Israel, pentru ca aveam viza de Siria. Am hotarat sa ma intorc in tara si sa reiau pelerinaju". Astfel, calugarul Nan s-a intors la manastirea Sfantul Sava, unde si-a petrecut iarna 2002-2003. In primavara, temerarul calugar a plecat intai la Muntele Athos, cel mai reprezentativ loc al trairii monahale ortodoxe. Dupa cateva luni petrecute pe munte, timp in care a ajutat la reconditionarea chiliilor unui schit al calugarilor romani, a plecat spre Tara Sfanta si a ajuns, in sfarsit, la Ierusalim. Intors in tara, seria revelatiilor "fratelui" Stefan Nan a continuat. El doreste acum sa plece in pelerinaj la Vatican si sa ii dea personal Sanctitatii Sale papa Ioan Paul al II-lea un fragment din steagul pacii pe care l-a purtat cu el in peregrinarile sale spirituale. Desi nu crede ca Papa sa fi auzit de pelerinajele sale, crede ca il va primi.In acelasi timp, Stefan Nan s-a decis sa astearna pe hartie povestea drumetiilor sale initiatice, pe parcursul a cinci volume. Lucrarea se va articula pe jurnalul de campanie pe care l-a tinut cu regularitate si in care si-au notat impresiile toate persoanele cu care s-a imprietenit in drumul sau. Sute de pagini cu insemnarile lui, dar si cu interventiile celorlalti, in toate limbile pamantului, urari, rugaciuni si chiar desene. Necazul e ca "fratele" Stefan nu prea are bani pentru carte si de aceea primul volum va aparea intr-un tiraj redus. "Celor care nu ma inteleg sau ma acuza, le raspund prin versurile unei poezii de Kipling: "Daca-ti ramane mintea/Cand cei din jur si-o pierd/Daca mai crezi in tine/Cand altii nu mai cred/Daca lovesc in timp/Cu vorbe care dor/Si ierti si nu te superi/De indoiala lor/Si daca pentru tine/Nimic nu e pacat/Esti mai presus de toate/Un om adevarat".

Joi, 04 Noiembrie 2004
Mihai ROTARU, Doru COPOT - ZIUA DE CONSTANTA