Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 29 ianuarie 2010

DOI ÎNGERI CARE RIDICĂ UN SUFLET LA CER




Preotul rus Igor Shvedov filma cu telefonul mobil in mod cu totul si cu totul accidental casa in care tocmai savarsise prima slujba de inmormantare a unui copil. Surpriza de proportii a aparut in momentul in care, odata ajuns acasa, a revizionat imaginile. Pe ecranul telefonului mobil au aparut ceea ce la prima vedere par a fi siluetele luminoase a doua entitati necunoscute, cel mai probabil ingeri, care ridica la ceruri sufletul copilului decedat al carui trup se afla inca in casa. Totul s-a intamplat inainte de pornirea cortegiului funerar spre biserica si cimitir. Intregul eveniment straniu a avut loc in orasul Semipalatinsk din Kazahstan.
Şi chiar dacă mulţi nu vor crede, eu cred că îngerii există.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Doamne, sunt atât de singur



- pseudo-testament cu lidocaină -



Sunt mereu singur: eu şi sufletul meu, amândoi foarte deprimaţi. Prieteni nu am, la uşă nu-mi bate nimeni, nici eu nu bat la uşa altora. Nu am curaj să le cer ceva.
Ştiu că sunt infirm sufleteşte, un zombi plin de prejudecăţi, simulant al normalităţii, lipsit de orice urmă de optimism.

Până când ?!

Mă pregătesc astăzi, ca în fiecare zi, să trag linie şi să adun, mai degrabă să scad, faptele bune din cele rele şi să văd câţi de minus îmi rămân. Faptele bune sunt puţine iar cele rele sau cu valoare zero sunt extrem de multe, triliarde cred. La final încerc să mai echilibrez balanţa spunând:

Sărut mâna tată şi mamă, pentru că m-aţi crescut cum aţi putut şi la bătrâneţe aţi plecat departe şi mi-aţi lăsat tot ce aţi avut, ca să-mi fie bine în viaţă, mult mai bine decât v-a fost vouă vreodată;

Sărut mâna frate, pentru că am copilărit împreună şi pentru că ai plecat departe, încă de pe băncile şcolii, ca să-mi laşi mie mai mult loc în familie, să pot creşte mai liber;

Sărut mâna soţie, pentru că m-ai răbdat atâţia ani fără rost, în timp ce eu nu ţi-am arătat nici un gram de recunoştinţă sau dragoste. Nu voi putea niciodată să-ţi mulţumesc pentru anii tinereţii tale pe care i-ai plictisit alături de mine, cu speranţa că va fi mai bine, că voi fi mai bun. Ce păcat că nu va fi niciodată bine, mai bine;

Sărut mâna copile al meu, pentru că mi-ai dat posibilitatea de a trăi experienţa de părinte, fără de care nu aş fi fost un om complet. Păcat că nu am putut să-ţi ofer atâtea câte ai dorit şi atâtea câte aş fi dorit să-ţi dăruiesc, de care eu nu am avut parte. Din păcate nu am fost în stare de mai mult;

Sărut mâna doamnă învăţătoare, pentru că m-aţi învăţat arta scrisului şi socotitului, dăruindu-mi atâtea cunoştinţe spre binele meu. Din păcate eu am folosit scrisul doar pentru a-mi spune depresiile şi decepţiile şi socotitul doar pentru a şti câte secunde mai am de trăit;

Sărut mâna rude, colegi de şcoală, facultate şi servici, profesori, cunoştinţe, prieteni de o clipă şi nu mai mult, pentru că m-aţi privit şi mi-aţi vorbit cu îngăduinţă, ştiind că mimez totdeauna normalul deşi nu am fost niciodată normal. Până la urmă plictisiţi desigur aţi găsit puterea de a vă da la o parte din calea mea şi de a mă lăsa să trec mai departe spre o singurătate deplină;

Sărut mâna simpli sau iluştri necunoscuţi, pentru că nu mi-aţi tăiat prea des calea şi nici nu m-aţi tras de mână, dorind în mod absurd, să ştiţi ce este cu mine sau doar să mă întrebaţi ce mai fac. Vă mulţumesc desigur că nu m-aţi invitat la dvs. acasă, să facem schimb de singurătăţi;

Sărut mâna cititori ai acestor rânduri şi a tuturor rândurilor scrise vreodată de mine pentru că aţi ştiut din prima clipă cu cine vă puneţi şi de fapt nu v-aţi pus ci doar aţi privit îngăduitori printre rânduri sau aţi citit în diagonală ca nişte băieţi deştepţi ce sunteţi. Mulţumesc că niciodată nu m-aţi crezut sincer;

Sărut mâna Doamne Dumnezeule, pentru că am petrecut câţiva ani normali pe pământ: fără război, fără cutremure sau inundaţii, sau accidente, fără zgomote citadine prea puternice, pot spune că în linişte, prea multă linişte ( bineinţeles că aici am avut şi eu lipsa mea de participare ). Îmi pare rău că sufletul meu nu s-a ridicat la înălţimea Raiului Tău;

Sărut mâna Pământ, pentru că din tine am răsărit şi deşi m-ai hrănit cu îndestulare, eu nu am făcut decât să te calc bine în picioare. Nu prea mult timp, doar vreo 40 de ani şi atât;

Sărut mâna Cer, pentru că totdeauna mi-ai dat speranţă şi aer. Speranţa că viaţa are limitele ei şi aer pentru a arde sentimentele false din sufletul meu;

Sărut mâna pentru tot ceea ce este în jurul meu şi în interiorul meu şi nu ţine cont de mine, nu ştie de mine, umplând doar golul din mine, singurul care mă aparţine.

Vă mulţumesc pentru răbdare. Dumnezeu să mă ierte. Rămâneţi cu bine.


Dar oare astfel am făcut îndeajuns pentru cunoscuţii şi necunoscuţii mei şi pentru mine? N-ar fi mai bine să le spun ce gândesc despre noi, faţă în faţă, la telefon sau prin e-mail? N-ar fi mai bine să le bat la uşă sau măcar să mă rog pentru ei?

Dar asta ar însemna să mai trăiesc câţiva ani în plus. Să trăiesc câţiva ani în plus doar pentru ei şi astfel să apuc să le mulţumesc fiecăruia în parte, să le spun că îi iubesc şi că îmi vor lipsi atunci când mă voi hotărâ să trec dincolo.

Brusc constat că singurătatea golului din mine nu mă mai aparţine... Dumnezeu e din nou, aici, lângă mine.