Masacrul de la Katyń (cunoscut şi ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń; Katyń, pe ruseşte Катынь (Katîn), este un sat situat la 20 de km vest de oraşul
Smolensk din
Rusia) a fost o
execuţie în masă a unor cetăţeni
polonezi de către forţele poliţiei secrete sovietice în timpul celui de-
al doilea război mondial.
În timpul acestei acţiuni, aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetăţeni polonezi au fost executaţi în trei locuri diferite în primăvara anului
1940. Majoritatea celor ucişi erau
ofiţeri capturaţi ca
prizonieri de război în timpul
războiului polonez de apărare din
1939, dar printre cei executaţi se aflau şi numeroşi civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţeri în rezervă, sovieticii au reuşit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a
intelectualităţii poloneze, ca şi a
evreilor polonezi şi a
bieloruşilor polonezi.
Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor
Gorbaciov şi
Elţîn reiese că poliţia politică
NKVD a selecţionat cu premeditare pentru execuţie ofiţeri şi oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocaţi, funcţionari înalţi, latifundiari, aristocraţi, preoţi. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuţie, a fost emis de NKVD la
5 martie 1940 şi a fost semnat şi de
Nikita Hruşciov, potrivit unei mărturii documentate din partea şefului NKVD-ului,
Lavrenti Beria.
Descoperirea de către
nazişti în
1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în
1941 zona respectivă a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice dintre
Uniunea Sovietică şi
guvernul polonez în exil de la
Londra.
Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în
1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele
crime de război sau acte de
genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul
1989, conform căreia
naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în
1941, ar fi fost autorii masacrelor.
Gorbaciov şi-a cerut scuze în octombrie
1990 faţă de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuţie. Acel document sovietic a fost înmânat preşedintelui Poloniei, de preşedintele
Elţin, abia în
1992 (v. pe larg mai jos). În
2005, autoritatea rusă de competenţă pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului şi declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.
Vedere de ansamblu
La început, prin Masacrul de la Katyń se înţelegea
masacrul ofiţerilor polonezi
prizonieri de război deţinuţi în lagărul de la
Kozielsk din pădurea
Katyń, din apropierea satului Gnezdovo şi a oraşului
Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate şi uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele
Kozielsk,
Starobielsk şi
Ostaşkov şi întemniţaţi proveniţi din închisorile din vestul
Belarusului şi al
Ucrainei (
Harkov), sau din
Rusia (
Kalinin), executaţi din ordinul lui
Stalin în aceeaşi pădure.
Aproximativ 250.000 de soldaţi polonezi au devenit
prizonieri de război după
invadarea şi ocuparea Poloniei de către
Germania nazistă şi
Uniunea Sovietică în septembrie
1939 ca urmare a înţelegerilor
Pactului Molotov-Ribbentrop şi a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele
Ostaşkov,
Kozielsk şi
Starobielsk. Kozielsk şi Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofiţeri, în vreme ce Ostaşkov era folosit în principal pentru cercetaşi, jandarmi, poliţişti şi gardieni. În pofida unei concepţii greşite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofiţeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostaşkov, 6.570 şi Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.
La
5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de
Lavrenti Beria, membrii
Biroului politic –
Stalin,
Viaceslav Molotov,
Lazar Kaganovici,
Mihail Kalinin,
Kliment Voroşilov şi Beria – au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale
Ucrainei şi
Belarusului.
[1] Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”, printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.
Între
3 aprilie şi
9 mai 1940, (cu o pauză de
1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război şi alţi arestaţi au fost asasinaţi: 15.570 în cele trei lagăre menţionate mai sus şi aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belarusului. Printre cei ucişi la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. În total,
NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor
polonezi.
Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duşi în lagărele Iuhnov şi Griazoveţ. Aceştia au fost singurii supravieţuitori.
Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi
guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzaţie făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în
1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât şi pentru muşamalizarea acestora.
Preparativele sovietice
Încă din
19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securităţii Statului,
Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea
Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne - Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko şi le-a ordonat înfiinţarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost:
Iuhnovo (staţia de cale ferată Babinino),
Iuje (Taliţî),
Kozelsk,
Kozelşcina,
Oranki,
Ostaşkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostaşkov),
Putivli (staţia de cale ferată Tetkino),
Starobielsk,
Vologod (staţia de cale ferată Zaenikevo) şi
Griazoveţ.
Tehnica masacrelor
Prizonierii din
Kozielsk au fost ucişi şi îngropaţi în pădurea
Katyń din raionul
Smolensk. Prizonierii din
Starobielsk au fost executaţi în închisoarea interioară a NKVD-ului din
Harkov şi au fost îngropaţi lângă Piatihatki. Ofiţerii de poliţie de la
Ostaşkov au fost ucişi în închisoarea interioară a NKVD-ului din
Kalinin şi au fost îngropaţi în
Miednoje.
Informaţii detaliate despre execuţiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui
Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuţiile prin împuşcare au început seara şi s-au încheiat în zori. Primul transport din
4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă aşa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuţiile erau duse la îndeplinire prin folosirea
pistoalelor Walther de fabricaţie germană aduse anume de la Moscova.
Execuţiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătuşat şi dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuţiilor s-au mai folosit maşini zgomotoase care au funcţionat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împuşcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă uşă şi era depus într-unul dintre camioanele care aşteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuţie
Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duşi la groapa comună şi au fost împuşcaţi în gât.
Descoperirea gropilor comune
Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce
naziştii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) şi guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez
Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informaţii despre ofiţerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders şi
Władysław Sikorski că toţi polonezii au fost eliberaţi, cu excepţia a câtorva care au evadat şi au fugit din Rusia, (de exemplu prin
Manciuria).
Soarta prizonierilor dispăruţi a rămas un mister până în aprilie
1943, când
Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofiţeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr.
Joseph Goebbels, Ministrul
Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potenţialul uriaş al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianţei dintre polonezi, aliaţii occidentali şi sovietici. Pe
13 aprilie, radioul din
Berlin a anunţat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime şi 16 metri lăţime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofiţeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toţii având răni provocate prin împuşcare în spatele gâtului. Identificarea decedaţilor nu se va face cu greutate datorită calităţilor mumificatoare ale solului, dar şi datorită faptului că bolşevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei ucişi se află
Generalul Smorawiński din
Lublin.”
Guvernul sovietic a respins imediat acuzaţiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinaţi de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de
Biroul Sovietic de Informaţii, afirma că: „... prizonierii polonezi de război care erau implicaţi în lucrări de construcţii la vest de Smolensk în 1941 ... au căzut în mâinile călăilor germano-fascişti ... ”.
Aliaţii erau conştienţi că naziştii au descoperit o groapă comună, informaţia ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate şi decriptate la
Bletchley Park. Atât investigaţiile germane cât şi cele independente ale
Crucii Roşii Internaţionale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.
În aprilie
1943, când
guvernul polonez în exil condus de generalul
Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii şi să se iniţieze o nouă investigaţie a
Crucii Roşii Internaţionale [2], Stalin s-a folosit de „afirmaţiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe
26 aprilie a recunoaşterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziştii
[3]. În acelaşi timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoaşterii de către aliaţii occidentali a guvernului marionetă polonez condus de
Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziţie inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliaţii occidentali şi sovietici a murit în mod neaşteptat două luni mai târziu. Cauza morţii sale este încă subiect de dispute.
Încercările de muşamalizare a masacrului de la Katyń
Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr.
Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deşteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reuşit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii şi au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizaţiilor occidentale.
Pentru aliaţii occidentali, masacrul de la Katyń şi criza polono-sovietică rezultată au început să ameninţe alianţa vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanţa polonezilor pentru aliaţi, esenţială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganţilor militaro-industriali, SUA şi URSS. Primul ministru britanic
Winston Churchill şi
preşedintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâşiaţi pe de-o parte între angajamentele faţă de aliatul polonez şi poziţia intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretenţiile – de multe ori aflate la limita
şantajului politic – lui Stalin şi ale diplomaţilor lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra,
Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „ţări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei ţări de 200 de milioane.” În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanţă politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)
Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolşevicii vor 'afla' fără îndoială în curând că noi am împuşcat 12.000 de ofiţeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce
Armata Roşie a recucerit Katyńul şi Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roşie Poloneză cu permisiunea germanilor şi îndepărtând toate dovezile crimelor. În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la faţa locului „Comisia specială pentru determinarea şi investigarea împuşcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fascişti în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei,
Nikolai Burdenko, preşedintele
Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele şi a ajuns la concluzia că execuţiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupaţie germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniştilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.
În particular, primul ministru britanic
Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocităţile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de
contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversaţii cu Sikorski pe
15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolşevicii pot fi foarte cruzi”. Totuşi, după numai 9 zile, pe
24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruşi: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei 'investigaţii' a Crucii Roşii Internaţionale sau a oricărei alte organizaţii din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigaţie ar fi o înşelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”. Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din
1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.
Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată şi pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduşi de germani la Katyń în 1943 pentru o conferinţă internaţională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul.
John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieşea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru. El a dat raportul generalului-maior
Clayton Bissell, adjunctul şefului contraspionajului militar american, generalul
George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport.
[4]. În timpul investigaţiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în faţa Congresului susţinând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forţe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.
În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată
George Earle, emisarul său special în
Balcani să adune informaţii despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-şi doar legăturile din
Bulgaria şi
România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul
Biroului pentru informaţii de război,
Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor şi a ordonat nepublicarea raportului Earle. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, preşedintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat şi şi-a petrecut restul timpului până la sfârşitul războiului în
Samoa Americană.
În noiembrie 1945, şapte ofiţeri ai
Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki şi E. Geherer au fost judecaţi de un tribunal al aliaţilor victorioşi - americani, englezi, francezi şi sovietici. Ei au fost condamnaţi la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń şi în cele din urmă au fost executaţi prin spânzurare. Încă alţi trei germani au fost judecaţi pentru acelaşi capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentinţe de 20 de ani de muncă grea corecţională, au fost predaţi sovieticilor şi nu s-a mai auzit nimic despre ei.
[5]În
1946, procurorul şef sovietic în timpul
procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuţia în masă a prizonierilor polonezi împuşcaţi în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fascişti,
[6]”, însă a renunţat la cauză după ce
Statele Unite şi
Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocaţii germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.
În 1951-52, pe fondul
războiului din Coreea, o comisie de anchetă a
Congresului SUA condusă de republicanul
Ray J. Madden, cunoscută sub numele de
Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovaţi de moartea polonezilor şi au recomandat ca sovieticii să fie deferiţi spre judecare
Curţii Internaţionale de Justiţie. Concluziile comitetului în privinţa presupusei muşamalizări americane au fost mai puţin convingătoare.
[7]Problema responsabilităţii a rămas controversată în occident şi în aceiaşi măsură în spatele
Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârşitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al
războiului rece.
În
Republica Populară Polonia, autorităţile au muşamalizat problema în acord cu cerinţele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în
Polonia postbelică. Nu doar
cenzura a reprimat toate referinţele la masacru, dar chiar şi menţionarea atrocităţilor era primejdioasă. Katyń a fost şters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi şters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez
Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripţie simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliţie, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaţilor polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un
tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din
1989.
De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În
1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că
Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie
1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie şi Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în
1992 preşedintele Rusiei
Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea
Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau
propunerea lui
Lavrenti Beria din martie
1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Starobielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al
ordinului de împuşcare dat de
Biroul Politic datat
5 martie 1940;
nota lui
Alexandr Şelepin din
3 martie 1959 către
Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor
Investigaţiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justeţea
procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă
Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăţia sovietică şi valabilitatea documentelor dezvăluite (susţinând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împuşcaţi de germani.
Evoluţii postsovietice
În timpul vizitei în Rusia a preşedintelui polonez
Aleksander Kwaśniewski din septembrie
2004, oficialii ruşi au anunţat că doresc să transfere toate informaţiile despre masacrul de la Katyń către autorităţile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie
2005, autorităţile ruseşti au terminat investigaţii care au durat un deceniu. Procurorul şef militar
Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 şi a declarat că masacrul nu a fost
genocid – o
crimă de război – sau
crimă împotriva umanităţii şi de aceea nu există nici o bază de discuţie despre aceşti termeni judiciari. În ciuda unor declaraţii făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigaţiilor ruseşti, ca şi decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.
Datorită acestui fapt,
Institutul Naţional al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigaţii. Echipa de procurori condusă de
Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicaţi în darea ordinelor şi pe cei care au adus la îndeplinire execuţiile. În plus, pe
22 martie 2005,
Seimul polonez a votat în mod unanim o moţiune prin care se cerea declasificarea arhivelor ruseşti precum şi clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.
