RUGÃCIUNEA UNUI DAC

de Mihai Eminescu

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inimi?

El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenirei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc înc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.

Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân? ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o ?
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor...
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.

Strãin si fãră de lege de voi muri ? atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã asmute cânii, ca inima-mi s-o rupã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!

Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

Regulile simetriei

text anonim

Mergeam aşa, când deodată, în faţa mea, s-au desfăcut două drumuri: unul la dreapta şi altul la stânga, după toate regulile simetriei. Am stat, am făcut ochii mici, mi-am ţuguiat buzele, am tuşit, şi-am luat-o pe cel din dreapta. Exact cel care nu trebuia, după cum s-a dovedit după aceea.

Am mers pe el cum am mers, de prisos să mai dau amănunte. Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două prăpăstii: una la dreapta, alta la stânga. M-am aruncat în cea din stânga, fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt; gramadă cu mine în cea din stânga, care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!

Târâş m-am urnit mai departe. M-am târât ce m-am târât, şi deodată în faţa mea s-au deschis larg două drumuri. V-arăt eu vouă! – mi-am zis. Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga, în vrăjmăşie. Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era adevăratul, marele drum cică.

Şi la prima răscruce m-am dăruit cu toată fiinţa celui din dreapta. Tot aşa celălalt trebuia acum, celălalt …

Acum merindea îmi e pe sfârşite. Toiagul din mână mi-a îmbătrânit, nu mai dau din el muguri, să stau la umbra lor când m-apucă disperarea. Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
scârţiie şi mârâie împotrivă-mi, c-am ţinut-o tot într-o greşeală.

Şi iată că în faţa mea se cască acum două ceruri: unul la dreapta, altul la stânga ...

ÎNVAŢĂ

Învata de la apa sa ai statornic drum.
Învata de la flacari ca toate-s numai scrum.
Învata de la umbra sa treci si sa veghezi.
Învata de la stânca cum neclintit sa sezi.


Învata de la soare cum trebuie s-apui.
Învata de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Învata de la toate caci toate-ti sunt surori,
Cum treci frumos prin viata,
Cum poti frumos sa mori!


Învata de la vierme ca nimeni nu-i uitat …
Învata de la nufar sa fii mereu curat.
Învata de la flacari ce-avem de ars in noi.
Învata de la ape sa nu dai înapoi.


Învata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Învata de la stânca sa-nduri furtuna grea.
Învata de la soare ca vremea sa-ti cunosti.
Învata de la stele ca-n cer sunt multe osti.


Învata de la greier când singur esti sa cânti.
Învata de la luna sa nu te înspaimânti.
Învata de la vulturi când umerii ti-s grei.
Si du-te la furnica si vezi povara ei.


Învata de la floare sa fii gingas ca ea.
Învata de la miel sa ai blândetea sa.
Învata de la pasari sa fii mereu în zbor.
Învata de la toate ca totu-i trecator.


Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti în veci!

( din lirica norvegiana) [ Anonim ]

DACĂ …

de Rudyard Kipling


De poti sa nu-ti pierzi capul
Cînd cei din preajma ta si-l pierd,
Si pentru asta ti-aduc o vina grea;
De poti sa crezi în tine cînd se-ndoiesc cei multi
Si totusi, de-ndoiala acestora sa-asculti,
De poti s-astepti si de-asteptare sa nu fii obosit,
Iar de te mint vreunii, sa nu te simti mintit;
De poti visa , iar visul stapîn sa nu-ti devie,
De poti gîndi, iar gîndul o tinta sa nu-ti fie,
De poti sa-nfrunti izbind si soarta dimpotriva
Si sa te porti cu-aceste naluci deopotriva
De vezi sfarmate lucruri cu viata ta platite
Si poti sa le-nalti iarasi cu scule învechite,
De poti sa strîngi gramada tot ce-ai agonisit
Si sa-ti încerci norocul cu banul azvîrlit
Iar de vei pierde totul s-o iei de la-nceput
Fara sa scoti un murmur de ceea ce-ai pierdut,
De rabzi ca adevarul ce-ai spus fara prihana
Rastalmacit sa-ajunga pentru nebuni capcana,
De poti puterea, nervii si inima sili
Sa-ti mai slujeasca mult, înca, dupa ce-or pieri
Si sa tii piept la toate, desi n-ai sprijin drept nimic
Decît vointa ce te-ndeamna ''tine piept!'',
De poti vorbi cu gloata si sa-ti pastrezi taria,
Ori de-i umbla cu regii sa nu-ti pierzi omenia,
De n-o putea nici unul sa-ti dea vreo lovitura
Si toti te-or tine-n seama, dar nu peste masura,
De poti sa umpli bine momentul trecator
Cu saizeci de secunde cît tine drumul lor,
Al tau va fi pamîntul cu-a' sale bogatii
Si mai mult decît asta, OM, fiule vei fi!

Traducere de Livia Brem (cca 1960)

Despre evreii din Romania, după Nicolae Steinhardt

Cu toate infernalele suferinţe, injustiţii, umilinţe, catastrofe morale care s-au năpustit cu furie şi violenţă asupra lor, evreii din România nu au încă o Istorie pe măsura tragediei pe care au trăit-o. Care să fie motivul adevărat al acestei absenţe?

- Nu oricine e la înălţimea suferinţei care o îndură. Nu oricine e vrednic de tragedia pe care o trăieşte. Nu oricine ştie să-i corespundă, să-şi asume rolul.
Li se cere victimelor o mareţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor.
Se vede că evreii nu o au. Felul cum s-au purtat la noi după 1944 dovedeşte că nu au fost, vai, la înălţimea cuvenită. Au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia.

( Acesta este răspunsul la Întrebarea nr. 173 din cartea ,, Nicolae Steinhardt - Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan ” , scoasă la editura Revistei Literatorul )

Destinul să fie un personaj metafizic ce ne terorizează, ce ne face viaţa un infern? după Nicolae Steinhardt

- Aceasta-i marea problemă creştină! Predestinarea şi libertatea de a ne făuri prin credinţă şi faptele noastre mântuirea.
Predestinarea m-a obsedat şi îngrozit ani de-a rândul; Sf. Pavel, Fer. Augustin, Luther, Calvin, Pascal, janseniştii, Karl Barth ( partizani ai predestinării ) nu-s de lepădat. Totuşi nu-mi vine a crede că Dumnezeu e – cum spunea Pavel în epistola către Romani ( cap 9 ) un olar care frământă arbitrar şi nepăsător şi vase de cinste şi vase de necinste ( acestea ,, gătite spre pieire” ).
Dumnezeul iubirii să fie un simplu olar nepăsător şi rece? El care şi-a trimis fiul în lume ca să sufere şi să moară pe cruce pentru mântuirea făpturilor Sale?
De curând am aflat angoasantei probleme o soluţie satisfăcătoare în cartea Le choix de Dieu ( 1987 ) a lui Jean Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului ( un polonez ca şi Papa Ioan Paul II, emigrat cu părinţii în Franţa, unde s-a convertit de tânăr la creştinism, căci era ovrei ). Zice Lustiger, cum mai bine nici că se poate: Dumnezeul creştinilor vrea mântuirea tuturor oamenilor, nu numai a aleşilor săi. Iată soluţia: Dumnezeu îşi are aleşii ( vasele de cinste), dar pe ceilalţi nu-i meneşte an iniţio diavolului, ci îi lasă în regim de libertate să-şi proiecteze ei, liberi, veşnicia. Dumnezeu nu este un olar nepăsător ci altceva; nu e totuna cu Fatum, cu Moartea, cu destinul ( adică: predestinul ), ci este Dumnezeul cel liber, milostiv şi iubitor de oameni, care doreşte şi voieşte, speră şi aşteaptă mântuirea tuturor.
Altminteri, da, predestinarea, soarta dinainte statornicită e o formă a infernului.

( Acesta este raspunsul la Întrebarea nr. 309 din cartea ,, Nicolae Steinhardt - Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan ” , scoasa la editura Revistei Literatorul )

Înger vagabond

de Dimitrie Stelaru

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,

Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;

Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd

Trupul acesta gol şi flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,

Prin păduri la marginea oraşelor,

Nimeni nu ne-a primit niciodată,

Nimeni, nimeni...

Cu fiecare îndărătnicie murim

Şi rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis

Stăruind în ceaţa legilor lor;

Pe frunţile noastre galbene au scris:

"Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor.

Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor."

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera

Şi spînzurătorile ne vor ridica la cer.

Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!

Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-

Vom avea pîine, pîine

Şi-un kilogram de izmă pe masă.

Ce înseamnă să ai ,,suflet politic”? după Nicolae Steinhardt

Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni – cum atât de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere zău nu era dacă nu se năştea.
Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătângi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimă de curaj.
Să punem capăt discriminării politice. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.

( Acesta este raspunsul la Întrebarea nr. 357 din cartea ,, Nicolae Steinhardt - Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan ” , scoasa la editura Revistei Literatorul )

Despre Rugăciunea inimii

Ştiu şi simt că Dumnezeu este Iubire. Dar dacă Dumnezeu este Iubire atunci de ce urăsc atât de mult? De ce doresc, chiar fără un profit oarecare, să moară şi capra vecinului?
Domnul Iisus ne-a învăţat să ne iubim aproapele – prieten sau duşman, anonim trecător sau demnitar de stat – şi să ne rugăm pentru el. Nicolae Steinhardt spunea într-o carte a sa că: ,,Nu piroanele l-au ţintuit pe Iisus pe Cruce ci dragostea Lui pentru oameni”. deci prin propriul său exemplu El ne-a învăţat suprema Iubire. Aşa şi noi trebuie să-I fim următori şi să iubim asemenea Lui, însutit şi înmiit mai puţin, dar să iubim din toată fiinţa noastră, cu toate puterile noastre.
Dar cum să facem asta când raţiunea, mintea noastră ne spune exact contrariul? Ochii văd doar pe cei răi ajungând în vârful ierarhiilor, având putere şi bani, iar mintea ne vrea asemenea lor. Cei buni din păcate dispar prea repede din memoria colectivă, exemplul lor fiind aproape imposibil de urmat.
Avem însă şi preoţi duhovnici şi cărţi bune care să ne îndrume pe calea iubirii tuturor oamenilor. Cu de la noi putere nu putem deveni mai buni şi mai drepţi. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu, rugându-L mereu, putem deveni mai buni. Rugăciunea este singura pastilă bună pentru sufletul nostru.

Cea mai scurtă şi mai anevoie totuşi de rostit este Rugăciunea inimii: ,, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ”, care pe calea unei smerenii desăvârşite ne duce către momentul în care vom da supremul examen al sufletului: unirea prin inimă şi minte cu Domnul Iisus Hristos.
Eu am gustat cândva demult un strop din bucuria acestei rugăciuni şi trebuie să spun că este tare dulce. Părea un dulce extaz, o bucurie copilărească, ca o mângâiere pe creştet a lui Dumnezeu pentru un copil al său care a făcut o faptă bună. De aceea cred că rugăciunea, în orice formă a sa, este supremul bine pe care îl putem face pentru noi şi semenii noştri.
Rugăciunea inimii este una dintre parolele care deschid porţile raiului: raiul din propriul suflet în care să-ţi primeşti şi semenii cu care, împreună, să intrăm, când va veni timpul, în Raiul cel veşnic al lui Dumnezeu.


Un lucru nu înţeleg însă: de ce această rugăciune simplă şi profundă în acelaşi timp nu este înscrisă pe pereţii fiecărei biserici din ţară şi din lume. Aş vrea ca atunci când trece pe lîngă biserică orice om să o vadă şi să rostească cel puţin o dată în viaţă:
,, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ”

Farmecul Inimii Reginei Maria, Castelul de la Balcic

Castelul din Balcic sau Palatul din Balcic este un castel din oraşul Balcic, Bulgaria. A fost construit la ordinul Reginei Maria, în timpul în care Cadrilaterul a aparţinut României. Complexul castelului cuprinde un parc botanic, mai multe vile rezidenţiale, o sală a fumatorilor, o pivniţă, o mănăstire, un izvor de apă şi diverse alte clădiri. Castelul, numit şi "Cuibul Linistit" ("Quiet Nest" sau "Tenha Juvah" în limba turcă) este de fapt o vilă cu pereţi albi şi acoperişuri de ţiglă roşie străjuite de un minaret. Este construit de-a lungul a trei terase şi combină elemente ale stilului maur, stilului mediteraneean cu cel al caselor bulgăreşti. Este foarte aproape de mare, fiind despărţit de aceasta doar de faleză. A fost locul preferat al Reginei Maria, în care aceasta a locuit, tocmai de aceea rămânându-i denumirea de "Castel".

În capela acestui castel, pe care l-a iubit mult, a fost depusă inima reginei dupa ce ea a murit. În prezent inima sa se află expusă la Muzeul Naţional de istorie din Bucureşti, dar spiritul reginei a rămas la Balcic. Ca să-l poţi afla trebuie să vezi, nu o singură dată, şi să înţelegi Castelul de la Balcic.