Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

duminică, 22 februarie 2009

PUSCA SI CUREAUA LATA - VARIANTA ROMANESCA


http://www.youtube.com/watch?v=AP6lEAYqSe0


Uite aşa m-am lăsat şi eu de politică ...

Dedicaţie pentru toţi românii care mai speră într-o schimbare în bine, la alegerile de peste 4 ani. S-auzim întâi numai de bine şi după aceea vom trăi bine. Atâta pot spune în Romania de astăzi despre cei care o conduc. Unde eşti tu Brucan, tată !


PUSCA SI CUREAUA LATA - VARIANTA DIVERTIS

http://www.youtube.com/watch?v=OENLsbHa1vc


A fost odată ca niciodată ... şi uite ce a ieşit !

duminică, 1 februarie 2009

ALBASTRU ROTUND DE SABIN BĂLAŞA





"Albastrul nu e cerul, ci abisul, nu este un albastru celest ci unul cosmic."









































































Manifest


Dacă cumva îmbătrâniţi sau simţiţi că muriţi, nu vă aruncaţi gândurile copilăriei, adolescenţei sau maturităţii sufleteşti la gunoi. Chemaţi-vă urmaşii: copii şi nepoţii, testaţii dacă au sufletele făcute din poezie sau proză şi dacă nu, donaţi-vă jurnalele către muzee şi biblioteci.
Nu cedaţi imboldului vârstei imature când plictisiţi de singurătate interioară sau la vreo curăţenie oarecare prin cameră, aruncăm ce ne prisoseşte.Culmea aruncăm pe cele ale sufletului: primul desen de copil, prima poezie, prima scrisoare de dragoste primită, primul jurnal de adolescent. Începem astfel aruncând primul gând şi prima amintire, urmează ultimul plâns şi ultima iubire şi tot ce mai rămâne între ele.
Dacă vreţi să conteze trecerea voastră prin viaţă, nu renunţaţi la micile voastre sentimentalisme, la încercările voastre literare mai reuşite sau nu. Lăsaţii pe alţii să vă judece, dacă nu în acest prezent, sigur în viitorul îndepărtat.

Dacă spuneţi că nu vă pricepeţi la proză sau poezie, sigur ştiţi să ţineţi un jurnal. Cotidianul vostru banal devine senzaţional peste 100 - 200 de ani. Gândiţi-vă ce bine ar fi dacă am cunoaşte viaţa de zi cu zi a unui anonim de acum 200 de ani. Despre scriitorii noştrii faimoşi mai ştim câte ceva, dar despre anonimii lor admiratori şi epigoni, mai nimic. Încercaţi să înţelegeţi cum era viaţa unui alter-ego de-al vostru de pe la 1800, veţi vedea că e greu, cam greu.

Dacă dacii ar fi avut biblioteci şi muzee, astăzi ele ar fi fost pline de jurnalele lor de memorii, scrise în piatră şi aur. Şi am fi ştiut totul despre ei …

Dar noi avem şi muzee şi biblioteci şi nici măcar nu mai intrăm în ele, darămite să le mai umplem cu jurnalele noastre personale, jurnalele scrise de noi.

Deci, donaţi-vă jurnalele şi memoriile voastre către muzee şi biblioteci.

Am aflat adevărul despre Moarte !


Când omul moare, am aflat de la cei atotştiutori că sufletul părăseşte trupul nefolositor şi se duce la Dumnezeu …

Eu însă am aflat şi altceva: pe când omul îmbătrâneşte şi se apropie de moarte, tot atunci sufletul său creşte şi se întinde în tot trupul, până când nemaifiind spaţiu explodează prin moarte, împrăştiindu-se peste tot în jur, în sufletele apropiaţilor dragi şi în toată lumea. Desavârşirea sufletului se face prin moarte precum se desăvârşeşte aluatul pâinii în trecea sa prin focul cuptorului.

Frica de moarte a omului este aceeaşi cu frica bobocului de floare care stă să înflorească. Murind trupul omului, se desăvârşeşte sufletul său şi nu se săvârşeşte, nu se termină … aşa şi moartea-desfacerea trupului bobocului de floare desăvârşeşte frumuseţea sufletului florii.

Amintirile despre cei trecuţi dincolo de moarte sunt părticele din sufletul acestuia, care s-a împrăştiat în toată lumea, precum parfumul florii care este pentru toţi şi peste toate.Adevărat, parfumul florii se pierde în timp. La fel şi sufletul omului trecut prin moarte este uitat, dar nu ca o uitare oarecare a unui lucru, ci ca o diluare la infinit, o cuprindere cu acest suflet a întregului pământ, pătrunzând astfel în toţi oamenii vii, dar şi în sufletele celor deja trecuţi la cele veşnice. Cele veşnice reprezentând şi sufletele tuturor strămoşilor noştrii care au trecut prin moarte, care împreună contopite încap şi sunt parte din sufletul Lui Dumnezeu.


Notă: Despre sufletele celor care mor tineri, nu pot decât să subscriu la părerea celor care spuneau că ,, Dumnezeu I-a chemat mai devreme la El ca să înlocuiască cu sufletele lor, stelele de pe cer care au obosit . “ Iar sufletele lor veghează peste noi, peste pământ, peste întreg universul deopotrivă, mai aproape de Dumnezeu, în sufletul Lui Dumnezeu.

De aceea dacii se bucurau la moartea semenilor sai, iar noi ar trebui să nu ne întristăm prea tare.

AŞ VREA


La miezul nopţii când clopotele bat
şi câinii urlă a pustiu,
când tot ce-i mort devine viu,
când viii-şi cheamă morţii lor ...
Atunci aş vrea şi eu să zbor,
să fiu un suflet călător
prin Dor…

Extaz în doi




Înţelege, te rog, că ceea ce simt eu, simt numai când eşti lângă mine. În rest este o dezintegrare sentimentală, un bombardament de minuscule sentimente, care doar în prezenţa ta se condensează şi se aruncă în cascade asupră-ţi. Degeaba caut atributele dragostei, ele nu există, totul se supune unei patimi fără de margini.

Două chipuri aprinse, prăbuşite unul peste altul într-o orizontală obligatorie, ochii închişi, părul ud căzut în dezordine de pe fruntea ta pe faţa mea, buzele boţite de mulţimea de sărutări, două trupuri goale strâns înlănţuite de mâini ce frământă carnea, sânii tăi roşii străpungând pieptul meu, o dogoare ce vine dinăuntru şi răzbate în afară, o apăsare continuă ca o contopire într-un singur trup, o mulţime de plăceri sublime, intime care încep de la simpla atingere a pielii şi se termină cu însuşi actul, plin de extaz, al contopirii.

În tot acest timp ne smulgem unul altuia ironii care prefac buzele în zâmbet şi ochii în luceferi.


De la sublimul sărut la muşcătura în carnea moale a sânului, mâinile vor să simtă ceea ce ochii ar vrea să vadă: fiecare linie, fiecare contur, orice tremur, orice tresarire.

Aş putea să-ţi ţin o lecţie de anatomie, dar mă gâdilă un licurici în talpă …

E momentul suprem în care toate simţurile participă, trăiesc, visează plăcerea. Respiraţiile noastre, când precipitate, când leneşe, se întrepătrund până la suprema apropiere fizică a trupurilor.

Cuvinte se rostesc puţine în singurătatea paharului de apă de pe noptiera patului în care noi ne hârjonim de-a v-aţi ascunselea şi hai să facem copii.

Totul trăieşte clipa, dincolo de viaţă. O beţie primordială, o nebunie simplă şi naturală. Orice mângâiere este o dureroasă plăcere, orice tremur o dorinţă neîmplinită, orice geamăt sau tresărire o satisfacţie, o împlinire a plăcerii. Suntem trupuri de ciocolată caldă şi ne gustăm, unul pe altul, cu multă plăcere, pe săturate.

Îţi mângâi scarabeul din templul trupului tău, pe când tu îmi pipăi, cu mâna, sigiliul lui Ra …

Zbuciumul trupurilor şi necontenita căutare a buzelor în sărut sunt singurul nostru limbaj. Ochii fugar deschişi acceptă visul şi se închid de îndată pentru a nu-l pierde. Aici ca oriunde suntem în căutarea perfecţiunii…

Simt cum se izbesc de mine valurile infinitului şi nu ştiu de unde încep Eu - marea şi unde te sfârşeşti Tu – oceanul.

Acum, strâns cuprinşi în braţele dragostei, îmi doresc să opresc timpul şi să ieşim afară pe fereastră, evitând contactul dur cu cerul, ca nu cumva să trezim norii şi să ne pomenim inundaţi de tristeţea soarelui ascuns după ei. Acolo afară, pentru liniştea sentimentelor noastre, voi înălţa un fir din părul tău, până la cer, închipuind un eşafod special pe care să executăm încă nerostitele noastre cuvinte nepotrivite… de despărţire.



De iubit, te iubesc chiar fără să vreau!

Jurnal de sentimente


Luni
Am văzut un şiret strângând un pantof de damă. Nu ştiu ce vroia să facă.

Marţi
Am văzut un câine alergând o pisică. Nu ştiu ce voiau să împartă ...

Miercuri
Am văzut un fluture aterizând într-o floare. Nu ştiu ce o fi găsit acolo, oare ?

Joi
Am văzut un pui năpustindu-se spre o râmă mare. Nu ştiu cu ce ar fi putut s-o măsoare!

Vineri
Nu am văzut nimic. Am dormit: eram foarte obosit şi încă mic.

Sâmbătă
Revin, am văzut un bec care se înşuruba cam greu în filet. Nu ştiu dacă era sau nu defect.

Duminică
Am văzut un băiat sărutând o fată. Mmm, cred că ştiu ce vroiau să facă.
Dar nu mă interesează deocamdată. Sunt prea mic pentru educaţia sentimentală.

DACICĂ


Deseori am plâns de dorul dacilor …
Daoi, necuvânt după un zbor frânt.

Dicţie



Preaplecat primesc porunca
Privind punga prea plinuţă
Pizmuind pe prinţul paşă
Pentru piatra perlă prinsă.

POLITEHNICA IUBIRII


Matematic vorbind am abordat un radical supraetajat:
La numărător eram sincer strâmtorat
Şi l-am forţat să se ridice la pătrat;
Ca număr din sine, pe sine l-am scăzut
Şi m-am trezit în zero absolut.
Însă, pentru a da rezultatului un număr cunoscut,
Am sărit bara fracţiei la numitorul dedesubt;
Aici am avut puţin de lucru:
Am adunat şi înmulţit, scăzut şi împărţit
Mulţimile de cifre ce stăteau la rând.
La sfârşit, sub radical, de un ordin important
Mi-a ieşit o cifră în plus şi eram tare amărât.
Am scos radical din numărul dat
Dar nu-mi convenea nici acest rezultat
Aşa că l-am scăzut din sine de două ori,
Din nou l-am adunat apoi
Şi astfel am obţinut zero absolut
Ca la numărătorul mai sus avut.
Nedeterminarea zero pe zero a fost un bluf absurd
Şi dintr-o privire am răsturnat fracţia din orizontală pe verticală ...
Şi am citit cu uimire:
,, infinit % din mine e iubire “