Părerea mea israeliano-palestiniană

,, Există o realitate care macină constant relaţia dintre israelieni şi palestinieni: hărţuirea populaţiei civile. Toţi liderii politici fac caz de caporalul capturat de Hamas. Nimeni însă nu scoate o vorbă de miile de civili palestinieni din închisorile israeliene, mulţi fiind femei şi copii. Ca pe vremurile naziştilor în Germania sau stalinismului în România, dispariţia unui cetăţean palestinian şi închiderea lui fără proces în temniţele israeliene este o realitate curentă în Palestina de astăzi.”


Poporul palestinian este cel care plăteşte păcatele contra evreilor înfăptuite, în cel de-al II- lea război mondial, de nazişti dar şi de guvernele statelor europene aservite acestora, continuate în zilele noastre, de autoritarismul american şi al elitelor financiar-politice evreieşti de pretutindeni. Asistăm, fără a putea ajuta, la alienarea spirituală şi materială a unui întreg popor: poporul palestinian.
Mi-aş putea răspunde că este doar una dintre marile nedreptăţi ale istoriei cum sunt cele contra kurzilor, tibetanilor, etc. Din păcate este cu mult mai mult. Urmaşii supravieţuitorilor holocaustului european nu au învăţat nimic bun din trecutul lor de popor oprimat. Israelienii nu înţeleg că ceea ce fac ei acum populaţiei palestiniene, îngrădindu-i cu uriaşe ziduri de beton, este tocmai ceea ce le-ar fi făcut şi naziştii dacă nu ar fi găsit soluţia finală: exterminarea prin gazare în lagărele de concentrare.
Amintirea revoltei din cartierul evreiesc din Varşovia şi din multe alte ghetouri evreieşti a fost ştearsă. Pentru cei care au uitat:
În Varşovia a existat cel mai mare ghetou evreiesc înfiinţat de Germania nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Între 1941 şi 1943, foametea, bolile şi deportările în lagăre de concentrare şi de exterminare au redus populaţia ghetoului de la aproximativ 450.000 la doar 70.000. În 1943 ghetoul din Varşovia a fost scena unei revoltei, prima rebeliune urbană în masă împotriva ocupaţiei naziste a Poloniei.
Tortura psihică şi fizică suportată de evreii de atunci, se repetă acum asupra palestinienilor, care sunt puşi în situaţia de a supravieţui artificial într-un teritoriu strâmt, doar cu ajutor extern, din partea unor state arabe bogate, fie a celor europene sau a americanilor. Palestinienii sunt un popor întreg ţinut în puşcărie, într-un ghetou imens. Revolta lor din Fâşia Gaza este la fel de legitimă ca şi cea a evreilor din ghetoul din Varşovia. Noi europenii poate ne-am învăţat lecţia ( deşi episodul bosniac o infirmă ) pe când israelienii nu cred că işi amintesc de evreii care au murit doar pentru că erau evrei. Înclin uneori să cred că au murit cei mai buni şi au rămas doar urmaşii celor răi.
Cum să înveţe copii palestinieni altceva decât ura când ei nu mai au nimic al lor: pământ, cer şi istorie. Ce activităţi economice şi culturale pot ei desfăşura într-un teren minat, strict delimitat, trăind cu bani şi ajutoare oferite chiar de cei care le sunt duşmani nedeclaraţi: ONU, UE şi SUA.
Pentru cei care vor să ştie:
Fâşia Gaza, situată la sud-vest de Israel şi având graniţă cu Egiptul, este o regiune de coastă. Are o suprafaţă de 362 de kilometri pătraţi şi este lipsită de resurse naturale. În acest teritoriu trăiesc 1,5 milioane de palestinieni. Majoritatea sunt musulmani dar între ei sunt şi creştini.
Cei mai mulţi sunt refugiaţi sau descendenţi ai acestora care au venit în Fâşia Gaza după ce au plecat sau au fost izgoniţi din casele lor în timpul războiului dintre israelieni şi arabi din 1948. Jumătate din populaţie trăieşte sub pragul sărăciei şi cel puţin 45 la sută dintre cei apţi de muncă sunt şomeri.
Situaţia economică şi umanitară s-a degradat serios din iunie 2007, când Hamas a preluat controlul asupra teritoriului. Israelul a impus sancţiuni şi a desfăşurat frecvent atacuri, în replică la rachetele lansate din Gaza asupra localităţilor israeliene limitrofe.
Palestinienii nu sunt mai răi, mai proşti sau mai inadaptaţi decât noi ceilalţi, ei sunt pur şi simplu exterminaţi încetul cu încetul, sunt un popor de refugiaţi, un popor înnebunit, aproape de anihilare, un popor mereu asediat, învins şi fără viitor.
Deşi utopic, datorită conjuncturii politice, pe evrei i-aş fi visat coexistând cu palestinienii, ca cetăţeni egali, într-un stat pacifist, asemeni Japoniei actuale. Trecând însă de la Zidul Plângerii la Zidul Segregării, israelienii demonstrează că nu-şi merită moştenirea eroică a evreilor martiri din anii holocaustului şi din toate timpuri şi că israelianul de astăzi nu mai are nimic comun cu evreul de demult.
Zidul chinezesc, zidul german, zidul cipriot sunt trei construcţii ale Terrei al căror scop a fost acela de a-i pacifica pe cetăţenii separaţi şi de a le proteja interesele economice. Ele au fost trimise din fericire la „lada de gunoi a Istoriei”... Urmează însă zidul israelian, zidul dintre SUA şi Mexic şi cine va mai avea curajul să le arunce şi pe acestea la gunoi?

ÎN AMINTIREA CELOR CARE AU MURIT DEGEABA!

Sunt liber pentru că n-am ucis nici măcar cu gândul o floare, pentru că am crezut în visele mele şi pentru că n-am minţit dragostea niciodată.

Şi totuşi:
Mă-nchid în camera mea ca într-o insulă
Şi sufăr tot mai grăbit de tinereţe
Ca de o boală, sau dragoste.

Sunt liber atâta vreme cât speranţa în frumos şi sublim nu s-a pierdut în nesfârşirea infinitului. Sunt liber pentru că mă mai regăsesc printre stelele nopţii de vară, n-am pedepsit şi n-am judecat pe nimeni.
Vreau să rămân liber oricât de mult ar durea libertatea.

După mult timp îmi amintesc de Revoluţia română din decembrie 1989. Gândurile pe care acum le pun pe hârtie s-au născut de mult timp în mintea mea – imediat după evenimente. Totul se rezumă la o succesiune de fotograme în mişcare, pe un ecran uriaş dintr-o sală neagră de cinematograf ...
Camera de filmare urmează un grup de tineri demonstranţi care pătrund în forţă într-un birou, aruncând în lături uşa vopsită în roşu. Interiorul prezintă biroul unui activist de partid, fără ferestre, ca un buncăr. Bineînţeles este gol. Mobilierul se compune dintr-un birou, biblioteca plină cu cărţile partidului şi dulapul cu vrafuri de hârţoage. Peste toate tronează chipul lui, al Părintelui iubit, al Preşedintelui.
Furia oarbă a tinerilor se abate asupra bibliotecii şi a portretului. Acesta din urmă este smuls de la locul său, spart, rupt, distrus complet şi călcat în picioare. În locul portretului, acolo sus, apare o fereastră mică cu gratii prin care se vede un cer albastru senin, plin de lumină.
O nouă clipă de furie şi mâini puternice apucă gratiile pe care le dislocă din starea lor de încremenire. Aceleaşi bare sparg mai apoi geamul ferestrei prin care încep să se audă, tot mai desluşit, zgomotele de afară. Toţi cei dinăuntru vor să vadă ce se întâmplă afară şi să fie la rândul lor văzuţi.
Camera de filmare prezintă de la înălţimea unei clădiri de zece etaje, prin fereastra distrusă, un bulevard plin de oameni care mărşăluiesc strigând lozinci anticomuniste, urlând sloganuri antidictatoriale şi agitând steaguri tricolore fără stemă. O gigantică râmă multicoloră agitându-se împotriva propriei sale condiţii de târâtoare, împotriva mizeriei şi a sărăciei. Perspectiva este ninsă de mulţimea de hârtii rupte care zboară prin aer.
În culmea acestei libertăţi negândite în trecut, unul dintre tinerii din birou escaladează fereastra, vrând a se exprima mai liber, părând încătuşat de interiorul răvăşit şi infestat de comunism. Îşi urlă răspicat libertatea, deşi nimeni nu îl aude, totul fiind acoperit de ,, Jos dictatorul ! Jos comunismul ! “ urlat din mii de piepturi.
Urmează însă clipa de neatenţie a libertaţii, când uitând de cei care au slujit vechiul regim, demonstranţii devin ţinte pentru gloanţele teroriştilor. În panica creată, tânărul demonstrant cade împuşcat de la fereastră, planând parcă, ca un Icar rănit, pe deasupra coloanelor de demonstranţi, prăbuşindu-se pe asfaltul străzii răscolite de paşii celor care fug şi care nu ştiu că sunt deja liberi.
Panica celor ce înconjoară locul prăbuşirii apare pe ecran ca o învălmăşeală de vârfuri de pantofi şi ghete, apoi un val de sânge roşu întunecat acoperă obiectivul acum spart al camerei de filmare. Imaginea se taie, ecranul rămâne alb. Murmurul şi strigătele străzii continuă să se mai audă un timp, apoi brusc se face linişte. E tăcerea celor care trăiesc anii de după Revoluţie. Tăcerea celor ce au uitat de cei care au murit atunci. Tăcerea cetăţeanului obişnuit de pe stradă, liber acum de orice constrângeri, reguli sau prejudecăţi.

Restul sunt cei care au ocupat din nou acel birou de la etajul zece …

Pagini de carte, în care am fost fericit

Toţi te iubim pe tine frumuseţe!
Tu eşti splendoarea naturii, sora adevărului, muza, mama şi gloria artei, viaţa eternă a bronzului şi a marmurei, simbolul fericirii şi fala veşnică a vieţii!
Eşti înger şi demon: îndemni la bine şi la rău, ne ridici şi ne cobori. Eşti mijloc, scop şi forţă; imagine scumpă, fermecătoare, unică, universală, divină şi singurul model ce călăuzeşti artele şi artiştii!
Frumuseţe: ansamblu armonios de forme şi proporţii, care deşteaptă în noi sentimentul plăcerii şi al admiraţiei; talisman, atracţie misterioasă, irezistibilă şi generală, farmec ce nu se poate traduce în cuvinte!
Tu ne faci dornici de senzaţii noi, ne atragi şi ne îndemni să ne îndrăgostim de tine!
Când te admirăm sau când ne gândim la tine uităm o clipă, decepţiile, durerile şi spleenul vieţii.
Tu ne mângâi ochii, ne înalţi sufletul şi ne farmeci mintea; transfigurezi şi dai valoare exterioară oamenilor şi lucrurilor, stăpâneşti şi luminezi sufletul nostru.
Frumuseţe, tu eşti armonie, distincţie şi perfecţiune. Eşti singura regină eternă care guvernează şi înfrumuseţează Universul.

( text anonim dintr-un vechi almanah Atheneu )

xxx

Era o vreme când mă credeam cu aripile întinse în bătaia vântului, asemeni păsării din Orfeu în înfern:
,, Ştii, există pe lume o pasăre care nu are picioare şi de aceea nu se poate aşeza nicăieri, ci trebuie să dea din aripi mereu, toată viaţa acolo sus, în aer. E de un albastru ca seninul. Trăieşte o viaţă întreagă cu aripile întinse în bătaia vântului, aşa doarme şi noaptea, adoarme în braţele vântului cu aripile întinse. “

( Sofia Arcan - Vara suferinţei )

xxx

Vreau să iubesc.
Vreau să am femeia mea, copilul meu, căminul meu.
Vreau iraţionalitatea, fantezia ei. Vreau să evadez de sub imperiul orarului. Vreau să am în fiecare zi un ceas, mereu nou şi neprevăzut. Vreau să nu fiu sigur de ce se va întâmpla în minutul următor, vreau să fiu surprins de gesturi blânde şi drăgăstoase, dar, mai presus de toate, vreau să surprind eu, să mângâi fără simţuri, din simţire. Vreau să dau tot ce s-a strâns în mine, înăbuşit, surd, nemărturisit, tăinuit.
Vreau să fiu al ei.
Dar cine este Ea?
Am s-o caut. Voi umbla prin lume altfel decât am umblat până acum. Voi merge printre oameni. Voi cerceta femei şi nu voi căuta femei frumoase, nici înţelepte, nici bune, nici casnice şi gospodine. Voi căuta femeia pe care s-o iubesc, nu pentru o virtute a ei, pentru o calitate sau însuşire. O voi iubi pentru că va fi femeie.
Femeia.
E-atâta iubire în mine, cât poate fi într-un om.
Bărbatul e sortit iubirii.
O presimt venind. O văd. O ştiu. O cunosc.
Iubesc.

( I. Denes – Porumbeii )

Bucuria unei imagini.

PROBLEMĂ SENTIMENTALĂ

( preluat de pe internet )

Brian Dettmer şi autopsia carţilor

Artist american, născut în 1974, Brian Dettmer este specializat în altered art. Creaţiile sale sunt realizate mai ales din cărţi, dar şi din hărţi, discuri şi casete audio. Acestea capătă o viaţă nouă, transmiţând mesaje într-o altă manieră decât cea iniţială.
Cele mai multe lucrări ale lui Brian Dettmer sunt obţinute din cărţi, în special cele cu o simbolistică puternică: dicţionare şi enciclopedii, tratate medicale, cărţi ştiinţifice şi tehnice, cărţi de istorie, benzi desenate etc. Artistul decupează coperta şi paginile la diferite niveluri şi se foloseşte de imaginile existente în carte şi de alte elemente pentru a crea un mesaj artistic derivat din acestea. Într-un fel, este o disecţie care relevă interiorul în modalităţi neaşteptate. Şi formele au un rol important, atât prin decupare, cât şi prin curbarea cărţilor, în unele cazuri.
Alte lucrări interesante ale lui Brian Dettmer sunt combinaţii de hărţi, personaje alcătuite din casete audio topite, flori formate din benzi video. Artistul încearcă în permanenţă să găsească noi căi de a extrage mesaje inedite.





Daca il intrebam pe Brian Dettmer, artistul care sta in spatele acestor opere de arta (Book Autopsies), de unde i-a venit geniala idee, probabil ca vom primi un raspuns banal. E categoric mai interesant sa admiri un lucru plin de mister, incercand foarte putin sau deloc sa ti-l explici.

Mircea Eliade citându-l pe Rockwell Kent

Plecaţi tinerilor, ca să ajungeţi înţelepţi şi fiind înţelepţi să rămâneţi tineri; plecaţi nu spre Apus nici Răsărit, nici spre Nord, nici spre Sud, ci oriunde nu sunt oameni.
Pentru că fiecare dintre noi avem nevoie profundă, să ne menţinem în ceea ce ne este esenţial; să păstrăm de la Dumnezeu pogorâta omenie din noi împotriva forţelor zilei în care trăim – să fim mai puţin produsele unei culturi şi mai mult creatorii ei. Acolo, în acea sălbăticie atât de mult neschimbată încât poate a văzut sute de culturi înflorind şi pierind, acolo trebuie să înţelegi – trebuie – că ceea ce eşti tu, ceea ce simte şi se înspăimântă şi îi e foame şi se exaltă în tine, e tot atât de vechi ca şi sălbăticia, bogată ca şi sălbăticia şi înfrăţită cu ea …

Mic tratat asupra iubirii

Iubirea e suavă, delicată, sinceră, anacronică, platonică, idealistă; dragostea este focoasă, fierbinte, oarbă, tiranică, se face şi cu de-a sila, fiind prin excelenţă materialistă; amorul este turbat, liber, pribeag, total, sănătos dar şi păcătos.
Iubirea-i pe lacrimi, cuminte şi pe jurăminte, făcând parte din lucrurile zise ,, sfinte “; dragostea-i pe viaţă şi pe moarte, pârjolitoare, fără minte, că dorul nu ştie carte, şi dacă-ar şti, mai rău s-ar perpeli; amorul e pe furate ( dar şi pe săturate ) el ţine seamă de senzaţii, ferindu-se de complicaţii, el e ,, cu minte “ că altfel nu se poate pe lume cu atâtea principii şi vieţuitoare imaculate!
Iubirea-i cam numai a fiinţei iubite, dragostea e mai pe din doi, în vreme ce amorul nici el nu ştie al cui e…
Jurământul iubirii poate fi trădat; jurământul amorului nu există; în dragoste s-ar putea vorbi totuşi de un juramânt, dar el nu e niciodată trădat ori încălcat, el moare prin simplă epuizare!
Cu iubirea te mai poţi juca, că ea se rezolvă între patru ochi, fără martori, şi, la o adică-i mai închizi, mai laşi tu, mai dă ea, dar cu dragostea nu-i de glumit, că asta se consumă între patru pereţi care au nişte urechi şi nişte ochi ceva de speriat; amorul, în schimb, e mai tolerant, fiind mai ca lumea, dragul de el, nu ţine seama de condiţii, dar nu pentru că ar fi mai puţin exigent, ci pentru că-i foc de inteligent.
Din infernul iubirii ieşi purificat, lecuit; din capcanele dragostei pînă-n măduva măduvii otrăvit; din deliciile amorului tuns, ras şi bărbierit, dacă vă convine, dacă nu , lăsaţi-vă de gângurit! …
Îndrăgostitul se salvează prin călugărire, iubitul prin însurătoare, iar amantul prin spălatul putinii cu coada între picioare.

- text gasit intr-un vechi almanah Ateneu -