MISTERUL FEMININ - DIGITALE

( Pentru a vizualiza mai clar o imagine şi detaliile acesteia, daţi dublu clic pe imaginea dorita. )

Inelul de logodnă

Îţi dau în dar veriga unui lanţ de sentimente,
să-l pui cunună la păpuşi de-i vrea.
Dar s-o păstrezi ...
Şi astfel pe-ndelete, verigă de verigă,
un lanţ de sentimente vei afla.

Bunicul meu, Gheorghe

În anii de după al doilea război mondial, când a fost marea epidemie de tifos, bărbat în putere fiind, bunicul era grav bolnav şi trăgea să moară. Într-o noapte însă a văzut-o pe Maica Domnului venind de sus lângă el şi îmbrăcându-l într-o cămaşă albă de lumină. După acest vis, bunicul a scăpat de friguri.

Ce nu ştia bunicul, legat de această minune, era că peste 30 de ani, el va deveni unul dintre acei îngeri de lumină care împărăţesc cerul dimprejurul Maicii Domnului.

ALTE CUVINTE DE ÎNŢELES

· La sfârşitul lumii crucile de pe biserici şi de oriunde vor fulgera.
· Cărţile mele stau frumos rânduite sub frunte. Trebuie doar să ajung să le citesc o singură dată.
· Natura sălbatică este templul spiritualităţii noastre.
· Paradox 1: Pe malul unui lac, un cioban tundea o oaie. În apă se vedea invers.
· Mi-am vrut viaţa un lung şir de certitudini, dar în biografia mea voi scrie doar că
m-am născut … restul e un lung şir de îndoieli şi incertitudini.
· Paradox 2: Un copac singur în pădure.
· Ignoranţa şi indiferenţa sunt principalele boli ale societăţii noastre contemporane.
· Unii se joacă cu buretele prin sufletul lor, ştergând amintirile de prisos. Păcat că nu-şi dau seama că acolo, treptat, în sufletul rămas gol, se aşterne Regretul.
· Fii fericit când lumea te vorbeşte de rău. Înseamnă că mai eşti încă băgat în seamă.
· La timpuri noi, haine noi. Oamenii rămân aceiaşi.
· Paradox 3: Murind în realitate vom deveni eterni.
· În spatele fiecărui tablou stă un revolver.
· Omul venind din mijlocul naturii, către o oarecare civilizaţie, a uitat să-şi lepede învelişul din scoarţă de copac ce îl acoperea de la început. Aviz bădăranilor.
· Numai cine îşi neagă propria valoare are într-adevăr valoare.
· Domnul Iisus a fost cu adevărat frânt pe cruce, dar niciodată înfrânt.

Spionul

O noapte neagră, fără lună. Clădirile sunt cufundate în beznă. O linişte apăsătoare învăluie totul. Doar luminile proiectoarelor veghează neobosite întinderile acestei tabere militare. Dansul fasciculelor de lumină care se întretaie şi se despart, creează o stare de nesiguranţă continuă. Oricând te aştepţi să urle de undeva o sirenă şi totul să se trezească la viaţă, într-un vacarm de nedescris. Pericol … peste tot ne însoţeşte rânjetul capului de mort de pe indicatoare. Aici mor nervii dacă totuşi încă mai trăieşti.

Ca nişte umbre, ne ascundem în spatele clădirilor obscure. Acum trebuie să fugim şi iar să fugim. Pe unde, nu ştiu încă, dar trebuie să fugim. Ne despărţim. Fiecare pe cont propriu.
Undeva se dă alarma. Totul se succede cu repeziciune. Paşi alerţi, maşini ambalate, strigăte şi comenzi, lumini ce se aprind peste tot, zgomote de uşi rulând pe şine şi ecluze care se închid automat. Peste toate se distinge zumzetul generatoarelor de mare putere şi sâsâitul detectoarelor cu infraroşu. Tabăra intră în regim automat de apărare şi supraveghere.
Da, acum ne caută pe noi. Mai speră să găsească secretul la noi, însă satelitul îl are deja în memoria sa. În câteva minute informaţia va ajunge la ai noştrii, la cartierul general.

Trebuie să fugim …
De departe văd gardul taberei militare dar până acolo poţi muri de o mie de ori. Suntem însă pregătiţi şi cunoaştem planul de evadare chiar şi în caz de alarmă. Să vedem ce spune computerul portabil. Incomod să-l ţin pe mână dar foarte comod dacă mă scapă din încurcătură. Ignor lumina proiectoarelor şi detectoarele de zgomote. Datele lor se centralizează greu şi roboţii ce îi folosesc nu ne văd prea bine. Trebuie să te urmărească şi să te identifice mai întâi. Am ajuns într-un punct mort de lumină. Încep exploziile preventive ale câmpurilor de mine. Nu este nici o problemă aici, culoarele lor sunt cunoscute chiar dacă sunt mobile. De aici apar însă detectorii laser şi magnetici, care sunt mult mai eficienţi. Computerul îmi expune schema şi traiectoriile lor din punctul în care mă aflu. Încep un dans complicat printre mine şi raze, cu sărituri curioase peste obstacole nevăzute. Abia am reuşit să trec de ele şi stropitorile de schije şi cartuşe încep să radă totul. Sunt nişte arme imposibile şi oarbe care ucid totul. Am ieşit din punctul mort de lumina şi trebuie să caut altul. Târându-mă sunt din nou în siguranţă. Schijele încep să-mi zgârie uniforma şi trebuie să arunc o grenadă către cele mai apropiate stropitori. Recunosc că planul de apărare al taberei inamice este ingenios, dar nu mai are nici o valoare atâta vreme cât noi îl cunoaştem.
Stropitorile au amuţit dar asta înseamnă un pericol în plus.În spate simt cum se apropie de noi echipele speciale de căutare. Ce fac oare ceilalţi? Înaintez. Un pas greşit. Computer, salturi, căderi, paşi, un joc nebun cu moartea. Şi lumina asta care nu mă mai slăbeşte. Parcă mă călăuzeşte spre moarte. De oriunde poate veni o rachetă şi gata. Simt că mi se face rău. Ce se întâmplă oare? Vibraţiile aparatelor de pe mână mă trezesc la realitate. Uitasem de gazele toxice. Vechi dar încă folosite. Le simt prin mască. Filtrele astea nu sunt prea bune, dar în sfârşit ei mi-au garantat … Mi-au garantat ? Ce? Sunt doar un simplu spion.
Acum nu mai are nici un rost să mă gândesc. În definitiv dacă scap, scap. Gard electric. Dacă n-aş purta echipament de protecţie aş simţi mirosul acizilor şi efectul lor. Şi au efect, nu sunt chiar invulnerabil. În câteva secunde cer computerului orarul de funcţionare şi timpii morţi pentru a trece prin gard şi prin bariera de acizi. Bine. Acum ţin în mână o epavă distrusă de vapori. Păcat . Îl arunc într-o baltă ce sfârâie. Mi-a rămas doar ceasul de la încheietura mâinii. Încă rezistă. Acum e momentul. Arunc o grenadă şi gardul se rupe. Într-o clipă mă arunc prin deschizătură. În urma mea văd o explozie de scântei şi gardul care se reface instantaneu. Ciudat, asta nu o ştiam.
De aici nu mai există nimic. Şi aşa planul de apărare al taberei este imens şi consumă foarte multă energie. În spatele meu totul este în mişcare. Pare o cetate asediată de propriile arme. Ca nişte artificii ale morţii.
Gata, am scăpat. În faţă mă aşteaptă întunericul şi poate ceilalţi … Fug.

A fost găsit după un timp. Murise. A scăpat de toate, dar a fost prins în ceea ce se numeşte ,,o capcană de prins soareci ,,.

Se pare că acea capcană îl aştepta acolo dintotdeauna, veşnic final al omului de sacrificiu. A meritat însă. Secretul lor a fost aflat ...

Despre viaţă şi moarte

- un alt punct de vedere -



Sufletul omului se aseamănă cu un pendul care vibrează continuu la toate evenimentele din jur. La cele majore se înclină puternic într-o parte sau în alta, revenind în cele din urmă la o poziţie de echilibru, mai mult sau mai puţin verticală. Aşa devin oamenii mai aplecaţi către cele bune sau către cele rele. La sfârşitul vieţii, pendulul cade la pământ, sufletul fiind judecat funcţie de partea în care a căzut: partea binelui sau a răului.



Creştinii cred în viaţa de după moarte, în existenţa raiului şi a iadului. Musulmanii cred şi ei cam la fel. În schimb hinduşii cred în reîncarnare, deci în viaţa de după viaţă. Eu cred că toţi au dreptate în felul lor.
Totul a început, conform Bibliei, cu acel vestit turn din Babel, lângă care s-au amestecat toate limbile pământului, adică s-au împrăştiat, în toate cele patru zări, informaţiile adevărate despre lumea în care trăim. Străvechile adevăruri s-au pierdut cu timpul printre rândurile unor precepte religioase mult prea greu de desluşit astăzi.
Cu siguranţă există şi rai şi iad şi există viaţă după moarte, dar înţelesul lor este cu totul altul. Lumea în care trăim nu este decât o secundă din viaţa universului, adică reprezintă doar o lume din multitudinea de lumi care coexistă în universul infinit. Acest univers infinit nu reprezintă materia fizică pe care ne străduim să o înţelegem cu ajutorul sateliţilor şi a telescoapelor, el reprezintă de fapt Timpul pe care noi nu-l putem înţelege şi pe care nu îl cercetăm îndeajuns.
Esenţa religiilor stă în faptul că toate acceptă ridicarea pe un nou plan existenţial a tuturor celor buni sau cu merite deosebite. Cei răi fie merg în Infern, fie în Iad sau se reîncarnează din nou ca oameni, plante, animale sau insecte, desigur pentru a li se oferi o noua şansă, în încercarea lor de a trece mai departe. Toate sunt adevărate dar sub o altă formă care nu a putut fi percepută în adevărata formă de oamenii din trecut.
Toţi oamenii mor, dar moartea nu este decât o trecere, prin tunel, într-o altă lume, catre un alt nivel al vieţii, conform cu faptele săvârşite în lumea de aici. Totul depinde de faptele fiecăruia dintre noi. Cei răi regresează într-o lume inferioară, violentă, potrivită lor, din care nu vor mai putea ieşi vreodată, decât făcând fapte bune pentru a reveni în lumea din care tocmai au regresat, pentru o nouă viaţă şi şansă. Cei buni promovează într-o lume superioară, a celor buni, un fel de rai, unde îi aşteaptă alte provocări şi alte fapte bune sau măreţe, pentru a urca tot mai sus şi mai sus, spre esenţa fiinţei adevăratului Om. Cei obişnuiţi, adică nici buni nici răi, îşi repetă existenţa în lumea aceasta, până când fac dovada clară că sunt buni sau răi şi trec mai departe într-o altă lume. Aşa se explică memoria regresivă, revelată sub hipnoză, pe care o au unii oameni.
Nimeni, niciodată, nu se va întorce de dincolo, din rai sau din iad, acestea reprezentând celelalte lumi în care există oamenii, pentru că nimeni din cei care ,, au murit “ nu mai păstrează amintiri despre lumea în care au trăit. Cei din lumile de jos ştiu vag că există un rai undeva mai sus, iar cei din lumile de sus ştiu cu siguranţă că există un iad. Astfel lumea în care noi trăim acum poate fi raiul unei lumi temporale, dar în acelaşi timp şi iadul unei alte lumi temporale.
Între aceste lumi nu există contacte permanente, nu există materie sau schimburi de informaţii. Atingeri între lumile temporale în care trăiesc oamenii desigur există, dar ele sunt fie accidentale ( trecând drept anomalii sau evenimente tip ozn ), fie voite, dar de scurtă durată, impuse doar de fiinţele bune din lumile superioare şi determinate de evenimente cruciale din lumile inferioare ( în trecut au fost interpretate ca semne ale providenţei divine, ale zeilor, prezenţe ale îngerilor, astăzi fiind tratate ca simple coincidenţe ). Un semn cert al existenţei unor lumi superioare sunt oamenii cu suflet bun care văzuţi sau nevăzuţi ne arată calea ce trebuie urmată de noi ceilalţi. Tot astfel îmi este mai uşor de înţeles şi de acceptat moartea semenilor mei, tineri sau bătrâni, care ,, murind “ din cauze mai mult sau mai puţin naturale, trec în vieţile lor următoare, sper mai bune. Aşa îmi explic şi ,, moartea prematură ” a unor copii, care trec astfel mai repede dintr-o viaţă în care au intrat din greşeală şi care era nepotrivită lor, într-o altă viaţă superioară, cu mult mai bună.

Desigur peste toate aceste lumi trebuie să existe un arbitru suprem, un Dumnezeu adevărat, care să ţină în ordine regulile acestor lumi. Cu siguranţă trebuie să fie aşa, altfel tot ce am spus până acum este de domeniul fantasticului.

Despre Moarte

Suvenirul cel mai de preţ al vieţii este moartea. Moartea stigmatizează întâmplarea de a fi fost, de a fi existat.
Fără moarte am deveni eternitate şi cum eternitatea nu este deocamdată cognoscibilă atunci şi noi am rămâne nişte necunoscuţi în imensitatea vieţii noastre.
A muri înseamnă a fi fost cineva.
Moartea singură realizează o dimensiune adevărată a personalităţii fiecăruia dintre noi. A muri, nu înseamnă a dispărea ci dimpotrivă înseamnă a fi proiectat în adevărata valoare.
Moartea este un necesar uman, fără de care omul n-ar fi om şi nici valoarea, valoare.
Judecăm omul prin ceea ce a fost şi nu prin ceea ce este. Justa valoare se descoperă numai în sâmburele timpului şi doar posterităţii i se acordă privilegiul acestei judecăţi.

A muri înseamnă a trăi. A muri este la fel de necesar ca şi a trăi. Trăim pentru a muri şi murim pentru că trăim. Nimic fără una, absurd şi haos fără cealaltă.

Iubind viaţa trăită, inevitabil iubim şi moartea care o încunună. Iubirea este simbioza sublimă a fenomenelor ,, trăim ,, şi ,, murim ,,. Murim cu fiecare clipă care trece şi iubim clipa imediat următoare pe care o vom trăi. Murim clipă de clipă curgând, iubim clipă de clipă curgând, trăim clipă de clipă curgând ...

Nici moartea nu este eternă. Altfel fatalmente devenim eternitate şi …

Vorbe de mine înţelese!

Să nu pari curajos prin forţa de a fi laş.

Teorema lui Ahile: fiecare îşi are călcâiul său.

Singure doua lucruri sunt mai de preţ în viaţă: dragostea şi însăşi viaţa.

Între străini ajungi să te cunoşti mai bine decât între ai tăi.

În viaţă trebuie să fii cinci minute deştept, dar nu toate odată.



Când ne despărţim de cineva se spune ca îl murim puţin … şi cum despre morţi se vorbeşte numai de bine …

Cartea, vinul şi femeia sunt cele trei substantive care alcătuiesc împreună substantivul bărbat.

Perfecţiunea unui om constă în inteligenţa lui. Cel mai mare dusman al inteligenţei este uitarea, aceea care ne aduce aminte – e un paradoxal – ca nu suntem perfecţi.

Prea mulţi trăiesc spre a munci şi prea puţini muncesc spre a trăi.

Alegea ce era bun de ce era bun şi ce era bun arunca.

Toată vegetaţia, dar mai ales copacii sunt braţele Pământului. Tăind aceste braţe, el nu va mai putea să-şi agonisească viaţa de toate zilele.

Pentru fiecare om ar trebui să se ridice o statuie pe care să se scrie invariabil: A fost şi el, totuşi, Om.

Moartea lui J. F. Kennedy este Fenomenul Tungus al societăţii americane din anul 1963.

Un fenomen care are loc o singura dată este catalogat fie ca imposibil, fie secret, iar dacă se acceptă totuşi un compromis, este caracterizat ca misterios şi predispus tuturor interpretărilor.

Acum ştiu de ce au inventat românii mămăliga. Pentru că nu face firimituri când o rupi.

Trecutul nu reprezintă un timp pierdut; el reprezintă un om pe lângă care trecem în fiecare zi.

Viaţa este singura parte din eternitatea omului, pentru care Dumnezeu a încheiat un contract cu diavolul.

Toate casele de piatră se ridică pe temelii de flori.

Dacă n-ar exista poduri peste râuri, Pământul s-ar destrăma.

Oare ce aş face dacă m-aş întâlni pe drum cu domnişorul Eminescu?

Omule nu uita că şi cuvântul ARTĂ are tot patru litere ca şi cuvântul MAMĂ.

Omul este o variabilă temporală funcţie de mediu, conştiinţă şi spirit.

Subconştientul omului reprezintă o fărâmă din cutia neagră a Universului infinit.


Păcat că omul nu-şi dă seama că o are.

Oamenii, în general, seamănă cu nişte flacoane de parfum nedesfăcute.



Eminescu este Iisus fără de stea. Astfel a apărut Luceafărul.



Oamenii nu şi-au ales începutul deci nu-şi vor putea impune nici sfârşitul.



Soarele nu ne trimite lumina pentru a vedea, ci ideea de lumină, pentru a o căuta în noi.



Rugăciunea unei lumânări este flacăra sa.



Ce este omul: izvor de cuvinte, care uneori, rostogoleşte câte o piatra; pentru om aceasta se numeşte faptă.



Ce este omul în prezent: un înger întrupat şi bolnav. Bolnav de păcat.



Pentru oamenii mari nu există decât un singur joc adevărat: jocul de-a copilăria.



Omul este o stare a iubirii, omul este o stare a dumnezeirii.

Eu şi gândacii

O noapte neagră mă cufundă într-un vis asemenea.

Mă aflam într-o cameră izolată împreună cu o sumedenie de gândaci, mici şi urâţi, care se plimbau pretutindeni pe pereţi şi pe podea. Altceva nu se afla în acea cameră. Întrucât numărul lor nu era copleşitor, ci se întrevedeau asemeni unor puncte de mizerie mişcătoare, sentimentul fricii, faţă de intenţiile lor nevăzute, nu se născuse încă. Eram doar un simplu obiect pentru ei, cei mici şi fără putere asupra mea, iar eu îi dominam de la înălţimea ochilor, sigur pe puterea mea de ai strivi pe toţi sub picior.
Coşmarul a început mai târziu, când am simţit o mâncărime ciudată în zona fluierului piciorului drept. Până să mă aplec şi să văd despre ce este vorba, simt în ureche o senzaţie dezagreabilă şi într-o fracţiune de secundă, extrag cu degetul mic un gândac pe care apoi îl strivesc sub picior, cutremurat de scârbă şi de îndrăzneala lui. Atenţia mi se îndreaptă din nou spre picior şi încep să mă scarpin asiduu, în zona respectivă, pentru a elimina senzaţia. Cu groază imensă constat că pielea nu-şi mai recunoaşte proprietăţile şi se exfolieze în plăcuţe subţiri, cornoase, mici, până când nu mai rămâne nimic. În locul acela se căsca o gaură hidoasă prin care observ cu nelinişte că piciorul meu era gol în interior. De fapt atunci am înţeles că eram cu totul gol pe dinăuntru şi o nelinişte cumplită m-a cuprins când am făcut asocierea dintre gaura piciorului meu şi gândacii care într-o clipă puteau să mă invadeze prin interior şi să mă distrugă.
Atunci am avut senzaţia iminentei mele prăbuşiri în mijlocul acestor gângănii urâte. Ştiam că eu, un colos ca mărime, sunt la cheremul infimelor vieţuitoare, când sunt gol şi fără substanţă pe dinăuntru …


Trezindu-mă, am acuzat mult timp dureri la picior, în acel loc. Acest lucru m-a făcut să gândesc la semnificaţiile posibilele ale acestui vis…

Am găsit multe, dar sunt sigur că are o legătură cu dimensiunea personulităţii mele, goale şi lipsite de substanţă, în raport cu ideile tuturor celorlalţi semeni ai mei, oamenii, idei noi, pe care nu le-am acceptat niciodată cu plăcere. Eu fiind colosul şi ei gândacii, ideile lor.

FILOZOFIILE UNUI TÂNĂR PROVINCIAL

Nouă înainte de ‘89

I

În momentul de faţă, actul instruirii supune la efort memoria eliminind sufletul şi nu întărindu-l. Necesarul devine obligatoriu şi învăţarea o forţare. În fine, relaţiile învăţător- învăţăcel sunt mai degrabă terorizante decât amicale sau de apropiere. Şcoala devine un instrument cu mult prea multe elemente nepermis de prost statutate.


II

Singurul lucru pe care ţi-l mai poate oferi societatea este anonimatul. Omul îşi pierde treptat identitatea în conglomeratul de valori pe care l-a creat. Identitatea lui trece asupra bunurilor sale, iar acestuia nu-i rămâne decât să-şi contemple nulitatea propriei sale individualităţi.
Iată beneficiile erei tehnologice şi ale dărâmării tuturor barierelor necunoscutului. Ca rezultat, în viitor, vom deveni o societate anonimă în convulsiile ei, un imens monstru producător de valori, pe care tot el le consumă.
În nici un caz să nu ne aşteptăm la confort, estetică şi intimitate, ci la util, funcţional şi universalitate – o cursă stresantă mergând la infinit.


III

Undeva deasupra noastră există desigur o lume supercivilizată. Acolo trăiesc acei oameni care au descoperit Adevărul etern valabil şi au renunţat la balastul inutil al corpului lor fizic, scăpând astfel de toate tentaţiile lumii materiale. Ei sunt idealul spre care tindem şi noi, cei care ne credem stăpânii Pământului şi care în realitate suntem doar o rasă înzestrată de animale.
Oamenii adevăraţi sunt acolo sus şi ei râd de jocul nostru de-a viaţa şi de ifosele noastre de stăpâni atotcunoscători. Ei însă au o viaţă mentală exprimată în vibraţii şi energie, o viaţă curată, paradisiacă. Din când în când ei trebuie să elimine din lumea lor energiile reziduale, nefolositoare şi atunci pentru noi apar pe cer ozn-urile.
Bucură-te omule căci eşti mare, eşti invitat să vezi o lume întreagă pe oala de noapte, înainte de culcare.


IV

Omul este din ce în ce mai nemulţumit: nu-şi poate dori în acelaşi ritm cu progresul general.
În aceste condiţii vreau să spun că îi admir foarte mult pe cîini. Deşi au trăit milenii lângă oameni, nu au dat nici un semn de oarecare progres comportamental sau mental. Ei doar au urmărit evoluţia omului şi intuind impasul în care va ajunge, au renunţat să mai cadă în aceeaşi greşeală, sistând o evoluţie ce avea toate şansele să curgă în sens pozitiv.
Uneori stau şi mă întreb cine a găsit drumul cel bun? Noi sau cîinii noştrii. Câte ştiu cîinii despre noi şi cât ştim noi despre cîini? Câţi oameni ştiu ce se petrece în mintea unui cîine?


V

Cel mai bun lucru pentru aţi da seama de iluzia acestei vieti şi a ta însuţi, ca persoană fizic, este confruntarea cu propria ta imagine întruchipată într-un alt om.
Cine va fi originalul şi cine sosia, când amândoi veţi avea aceeaşi identitate declarată. Atunci dintr-un întreg devii o jumătate sau mai puţin – o copie, o dublură a unui original ce nu mai există, pentru că şi celălalt va simţi în fond acelaşi lucru.
Trăim în aşteptarea acestui etern paradox căci undeva în lume există un om care este identic nouă ca fizic şi care poate oricând, cu puţin efort, să ne ia locul.


VI

Omul nu poate fi numai ceea ce se vede. Nu e numai chimia unui trup şi decadenţa unei minţi. Ceva, altceva, trebuie să fie acolo în el. Acesta este spiritul său,
eul adevărat, omul cel firesc, carnea fiindu-i doar un simplu vehicol. De aceea, nici viaţa pe care o trăim nu poate fi acceptată ca fiind doar imaginea stearpă a realităţii zilnice. Ea e doar iluzia în care ne zbatem.


VII

Aş vrea, dacă s-ar putea, ca toată averea şi avutul meu să-l concentrez într-un singur obiect, suficient de preţios şi îndeajuns de mic, precum un diamant sau o perlă, pentru a-l purta cu mine mereu; dar în acelaşi timp micimea lui să mă ajute, în caz că îl pierd ori mi se fură, să nu-mi pară rău deloc sau foarte puţin, pe măsura acelui obiect foarte mic.


VIII

Înainte vreme datorită constrângerilor exterioare, omul îşi cultiva libertatea interioară umplându-şi sufletul cu tot ceea ce nu vedea în exterior.
Acum, într-o libertatea prost înţeleasă, omul îşi uită sufletul încuiat în trup, prăfuit, micşorat, tot privind la întâmplările ce îl lovesc din exterior.
Suntem condamnaţi la sterilitate interioară şi exterioară, posibil să devenim analfabeţi ai vieţii.


IX

Oamenii sunt cu desăvârşire ciudaţi. Vor să iasă din natură ca fiind animale inteligente şi totuşi păstrează legături de dependenţă cu ea.
,, Am trăit 100 de ani. “ spune un bătrân şi noi îl comparăm cu imaginea mai veche a unui fag de 100 de ani. E frumoasă o astfel de comparaţie dar nu e prea omenească. Mai degrabă naturală.
Omul va trebui în viitor să-şi merite vârsta prin inteligenţa sa. Vârsta poate creşte şi descreşte într-o viaţă de om. Astfel vârsta va depinde de om şi nu ca până acum, omul de vârsta sa. Când va trece un an de zile, omul nu va avea +1 an obligatoriu adăugat la vârsta sa. Nu. Când se va considera pregătit, omul va da un examen de inteligenţă, un examen Om. Va fi ca şi cum ar da un examen, pentru o nouă slujbă, în zilele noastre.
Dacă va reuşi, va fi un om fericit căci anii săi nu sunt reprezentarea unei vârste naturale ci a unei vârste a inteligenţei. Astfel la examenele anuale vom constata că devenim mai înţelept şi nu mai bătrâni. De aici o mulţime de înlesniri şi un val de optimism pentru toată lumea.
Acum nu e prea mare bucurie să spui că ai ajuns la 100 de ani, precum un bunic, pe când în viitor va fi o adevărată uimire să descoperi că la ultimul examen ai reuşit să împlineşti 100 de ani-inteligenţă. Desigur, nu se pot câstiga mai mulţi ani simultan, la acelaşi examen, deoarece inteligenţa nu e strict definită pe un singur domeniu de activitate, ea fiind strâns legată de acea inteligenţă cotidiană, acumulată zi de zi.

Va fi o plăcere ca de ziua ta să ai pe tort atâtea lumânări aprinse câţi ani-inteligenţă ai acumulat la examene vieţii. Acum suntem cu adevărat oameni ….