Erata Cititorului către Scriitorul său

Toţi cei care scriu proza sau poezie, sunt sigur, o fac cu sufletul pe masă. O fac fiindcă au ceva de spus şi celorlalţi semeni ai lor. O fac fiindcă au viaţă de dăruit şi celor care îi citesc, fiindcă trăiesc viaţa din plin, chiar şi când dorm. Unii o fac cu geniu, alţii, ca mine bunăoară, o fac pe măsura putinţelor lor, mai stângaci. Dar toţi pun întreg sufletul lor în cuvintele scrise.

Eu nu ştiu să dau sfaturi sufletului celui care scrie şi pentru mine! Desigur vorbim doar despre sfaturile prieteneşti, încurajatoare. Cum pot eu oare să modelez sufletul unui om şi să-l fac să scrie pe gustul meu ? Gramatical este oricând posibilă o îmbunătăţire, dar acest aspect reprezintă doar scheletul unui text. Interesant pentru mine însă este numai sufletul ce animă acest schelet. Vorbesc despre sufletul celui ce trăieşte o utopie cu fiecare rând scris, visează o lume iluzorie în fiecare pagină încheiată şi este fericit pentru el însuşi.

Eu doar încerc să mă bucur împreună cu scriitorul meu, de fiecare frază reuşită, de fiecare metaforă, cuvânt sau punct.

Mulţumesc celor care scriind, îşi fac timp pentru sufletul lor şi din acest timp al lor îmi dăruiesc şi mie puţin. Pe mulţi nu-i înţeleg, pe unii poate îi suspectez de prea multă plictiseală, dar asta îmi aminteşte mereu că sunt un simplu om şi nu pot să ştiu şi să înţeleg totul. Şi atunci când nu înţeleg, pun mâna pe stilou şi încerc să răspund cu propriul meu suflet, aşezat pe coala de hârtie. Răspund prin propriul meu scris, cu tot sufletul, atât cât mă pricep, sigur cu prietenie şi dragoste.

Pentru mine scrisul nu este o profesie care se exercită şi se perfecţionează prin repetiţie sau rutină zilnică, scrisul este o vocaţie care se perfecţionează şi creşte odată cu sufletul.

Mulţumesc, încă odată, tuturor celor care, de oriunde, îmi oferă plăcerea de a-i citi.

MĂ SIMT, MĂ VĂD ŞI MĂ ASCULT

Mă simt un stres şi viaţa mi-e obstacol
În calea morţii pe care o doresc
Eu nu trăiesc, doar vi se pare, căci
Eu am murit de-aproape 20 de ani.

Mă văd un spectru printre manechini,
O amintire ce demult s-a şters.
Toţi trec prin mine şi în mine-şi lasă,
Desigur, numai lucruri ce le prisosesc.

M-ascult vorbind cu mine însumi
Şi vocea-mi pare simplu zgomot.
Cuvitele cad grele, ferecate,
De lanţul ruginit al timpului.

Mă simt, mă văd şi mă ascult
Sunt ale vieţii mele simţuri - trei.
Vreau să renunţ la ele şi renunţ;
În lumea asta nu am ce să caut.

Destin în trei clipe

Ploua. El mergea gânditor pe o uliţă desfundată.
Purta cizme scâlciate în picioare.Brusc simţi o picătură de apă pătrunzând într-una din cizme. Înfiorat se opri şi îşi scoase piciorul din cizmă, pentru a nu stăvili drumul picăturii către pământ, conştient fiind că atunci când picătura şi-a pornit călătoria din cer către pământ, ea nu întrezărise nici o bariera în drumul său. El nu avea ce căuta acolo, în locul acela, în care urma să cadă o picătură de ploaie.

Ploua. El mergea gânditor pe un drum desfundat.
Avea picioarele goale şi pline de noroi. În urma lui, undeva pe marginea străzii, stăteau una lângă alta, nemişcate două cizme scâlciate. Într-una din ele, în adâncul ei, lucea o picătură minusculă de ploaie, lângă care au început să sosească altele şi altele.

Ploua. Undeva, în zare, călătorea în exil, filosoful existenţialist.

FLOAREA ŞI LĂCUSTA

Într-o noape am avut un vis:
Trăiam undeva ... Se anunţase o invazie de lăcuste şi toată vegetaţia era ameninţată. Iubeam o floare frumoasă care făcea flori mici, roşii, ca nişte inimioare, cu un parfum seducător. Înfricoşat am luat floarea din balcon şi am adus-o în camera mea, pe birou. Cu toate uşile şi ferestrele închise era în siguranţa.
A venit noaptea şi am adormit liniştit …

A doua zi floarea mea nu mai exista. Era o floare străină, ciuntită şi urâtă. Lângă ea, mândră de fapta sa, înfruntându-mă, era o lăcustă mică verde şi e de neînţeles, frumoasă. Fără greutate am prins-o în palmă şi am vrut s-o strivesc pentru fapta sa. Dar ceva din suflet nu mă lăsa, ceva îmi spunea că lăcusta era ceva din mine şi a o ucide echivala de fapt cu o sinucidere. Şi atunci am fugit departe, departe de crima mea floarea având lăcusta vie în palma strânsă ...

Căutând sensul ascuns al acestui vis am înţeles că fiecare om îşi poartă în mâini sufletul. Într-o mână floarea şi în cealaltă mâna lăcusta. Unii cultivă toată viaţa floarea ignorând lăcusta - aceştia sunt idealiştii, alţii ascunzând floarea, cresc lăcusta în proprii ochi şi ai celorlalţi - aceştia sunt materialiştii. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Care însă nu ştiu precis.
Rari sunt aceia care reuşesc să echilibreze afecţiunea lor pentru floare şi lăcustă şi să convingă în acelaşi timp floarea că lăcusta nu-i vrea răul. De aici se nasc optimiştii care sunt fie idealişti, fie materialişti, după capriciu. În fond optimiştii sunt cei care luptă cu sine pentru a se convinge că sunt oameni cu sentimente nobile.
Aş vrea să mă număr printre aceştia din urmă.

Eu, un simplu diletant

,, Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar fi trebuit să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă ! ”

Tinereţe fără de tinereţe … – Mircea Eliade



Citeam acum doi ani într-un ziar oarecare un articol desprins din realitate. Autorul acestuia povestea despre soarta enigmatică a unui creator de poezie. Îmi pare rău că nu am păstrat integral textul respectiv, căci el a devenit unul emblematic pentru gândurile mele. În linii mari textul relata, fără a da nume, despre un poet din anii 70-80 care a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut. Volumul său de poezii, tipărit în acel an, a avut un succes imens la public şi prin urmare autorul era unul căruia i se prezicea deja un viitor strălucit. Cu toate acestea tânărul poet debutant a dispărut, curând după aceea, din viaţa literară românească şi nu s-a mai ştiut nimic despre el.
Târziu, după ani şi ani, autorul articolului a recunoscut, aproape profetic, în silueta unui om matur, pe tânărul poet de altădată. Îmbrăcat simplu, jovial, cu o sacoşă în mână, venind de la piaţă, cu soţia la braţ. Întrebat ce a mai făcut cu poezia în anii mulţi care au trecut, a răspuns senin: Nimic. Nu mai scriu. Am renunţat încă de atunci la poezie şi am făcut de toate în viaţa mea, chiar am fost gunoier şi gropar. În fraze simple şi scurte a mărturisit că i-a fost frică să mai scrie poezie după obţinerea acelui premiu, neştiind dacă vor mai fi la nivelul celor premiate. Atât a avut de spus şi s-a îndepărtat încet, păşind matur, conştient de plinătatea vieţii sale, chiar şi în afara poezie.
Dar poate tocmai asta a făcut toată viaţa sa: şi-a practicat poezia propriei sale vieţi, poezia nescrisă a sentimentelor, versurile scrise doar neuronic, rimele gustate doar în gând şi uitate acolo. Acestea din urmă sunt bineînţeles presupunerile jurnalistului si nu ale mele.
Deşi a trecut ceva timp de când am citit acel articol, el mi-a rămas în gând ca o uimire, ca un Everest, imposibil de atins pentru mine. Apoi printre cărţi citite şi zile sterpe de căutări aiurea, a ceva nedefinit încă, am găsit pe internet o poezie intitulată: Biografie, de Ştefan Munteanu, care suna aşa:

Am scris
aşa cum …
… un ţăran sapă
… o femeie naşte
… un bătrân se roagă;
am scris,
după cum
alţii respiră
până când
am pierdut
oxigenul
din peniţă
Atunci,
a trebuit să plec,
după oxigen,
pe altă lume …

Am transcris-o aici pentru ca ea defineşte, cred eu, celălalt punct de echilibru al sufletului meu. Şi nu ştiu cum, am simţit că are legătură cu articolul citit acum doi ani. Am înţeles că deşi îmi doresc să ating un Everest, trăiesc aici jos printre oameni, aici unde este întotdeauna mult oxigen în aer şi în stiloul meu. Nu vreau să-mi epuizez prea repede oxigenul, urcând acel pisc şi nici nu-mi doresc să trec prea curând dincolo, în nevoia de a-mi umple stiloul.
Eu, ca simplu diletant, ştiu că am tot ce-mi doresc şi cu toate acestea sunt nefericit. Dar pentru a-mi nega oarecum propria modestie sau mediocritate, mă declar un veşnic agitat, în căutare de frumos: frumosul din literatură, pictură, natură, frumosul din linişte, din singurătate, din credinţă, din moarte. Mă mulţumesc să contemplu Everestul tuturor celor care au urcat până acolo sau sunt încă pe drum, acolo sus, agăţaţi de stânci. Pentru mine totul era şi este încă ca o trăire eroică, dar nu de proporţii universale sau naţionale, ci una celulară, liniştită, în limite confortabile, strict determinate. Mă mulţumesc cu micul meu turn de fildeş, din care arunc săgeţi timide, afară, înspre cotidian.
Frica de înălţimi şi de lipsa de oxigen mă fac să scriu tot mai rar, să nu-mi consum rezerva din stiloul mult prea mic. În acest moment îmi doresc să devin şi eu gropar, dar mă tem de băşicile ce-mi vor creşte în palme. Cred că mai bine mi s-ar potrivi meseria de gunoier, fiindcă recunosc uşor sentimentele aruncate de ceilalţi, neglijent pe jos ….



P.S. Acest text se va autodistruge in 10 secunde. Dacă nu se autodistruge, înseamnă că mi-a rămas foarte puţin oxigen în această lume.

Iubirea în doi

Dintr-o floare de cireş s-a născut precum o noapte cu sâmburi de licurici şi pene de aur moale. A crescut rotundă ca o privire de copil, s-a iscat din nimic precum furtuna din aer şi a cuprins spaţiul, închizându-l într-o cursă a plăcerii. Ce poate fi mai impresionant acum decât zborul alunelor pe deasupra cuiburilor de fluturi, decât cântecul melcului în clepsidra de nisip, decât …

Nimic şi sigur totul. De fapt ar fi un singur răspuns: Iubirea în doi …

În albastra piramidă a lumii, iubirea mi se pare un cub de lumină, în care stă ascunsă sfera roşie a sufletului. Sufletul, un abur transparent – verzui, închipuie două inimi incandescente, interferându-se în imaginea unui ochi de diamant. În oglinda cubului stă veşnic cugetător sentimentul, ţinându-se de mână cu propria-i imagine, gândind împreună eternul sărut.

Două sentimente, două inimi, două suflete, două mâini, două clipe împreună, singură-pereche.

Nu mă clonaţi, sunt un nefericit

- banală biografie a unui nebun singuratic -



Moto:
Viaţa toată-i pentru mine, implacabil, timp pierdut,
multe clipe efemere ce-n pustie s-au tot dus,
ca un fum…



1. Nu am nimic

El a desenat pe pământ un punct şi a spus: Iată punctul meu de vedere. Tot El, mai târziu, a trasat pe pământ o linie şi a spus: Iată orizontul meu de idei…
După ceva timp, Cineva de Sus l-a desenat pe El şi l-a numit Om. Iar el, Omul, a strigat: Evrika! Şi de atunci, pe Pământ, se nasc mereu puncte şi linii.
Dar eu fiind un zero absolut, cum naiba am apărut ?


La 20 de ani viaţa nu-mi oferă nici o rază de fericire. Peste tot unde îmi îndrept privirea văd doar ochi întunecaţi, neîncredere şi tristeţe. La această vârstă am deosebita plăcere să remarc că trăiesc cu dinţii strânşi. Stau veşnic încordat în aşteptarea unei lovituri viitoare, în faţa căreia vreau să fiu pregătit. Nu ştiu ce să mai cred despre mine, despre lume şi în general de ceea ce pare a fi pentru fiecare dintre noi, viaţa.
De ce trebuie să spun, fără a mă lăuda, că nu sunt la fel ca ceilalţi? În loc să văd viaţa precum luciul unui lac, eu îl văd cu toate murdăriile din el. Nu am încredere în absolut nimeni şi ştiu cât mă doare când spun acest lucru. Nu înţeleg viaţa la fel ca ceilalţi oameni şi nici ceilalţi nu o înţeleg la fel ca mine. Nu cunosc fericirea nicăieri, nici măcar în dragoste, unde totul acum este dominat de spectrul morţii şi al îndoielii.
Nu găsesc nicăieri un suflet de care să mă sprijin, în care să-mi ancorez sufletul meu zdruncinat de uraganul vieţii. Mă simt sterp şi fără voia mea născut pe acest pământ prea strâmb în ordinea lui pentru a mai putea disciplina ceva în mine. Simt cum mă descompun, cum mă dezumanizez pe zi ce trece şi devin o fiară sălbatică, veşnic pornită să prindă în gheare timpul care fuge mereu şi nu-mi dă răgazul să-mi împlinesc visele. Timpul meu fuge în pustiu …
Idealurile mele se nasc şi cresc sub forma unor mari semne de întrebare, prea subrede pentru a rezista fie şi adierii unui singur cuvânt potrivnic. Tot ceea ce văd, simt şi aud începe cu ,, Nu “ şi se termină cu un mare semn de întrebare.
Cred că cel mai bun lucru este să mă retrag în propria-mi carapace, abandonată mai ieri şi să încep să-mi clădesc singur o lume din care să nu mai ies niciodată. Singuri, în lumea mea, îmi vor fi tovarăşi stiloul şi coala de hârtie.
Vreau mai întâi să mă înţeleg pe mine şi apoi să mă înţeleg cu ceilalţi …









2. Pomană dau visurilor mele ( o criză de nebunie undeva între 20 şi 25 de ani )

Mă doare-n suflet şi sunt trist, am plâns în barbă, lins – prelins. De umbra fiinţei mele stinghere, râd strămoşii în sictir …


Oare nimeni altul nu simte la fel ca mine? Pe cine să cert că m-a făcut aşa? Ar trebui să mă bat cu o istorie întreagă, cu un şir întreg de suflete care, la voia sorţii, şi-au dat întâlnire în inima mea. Asta să-mi fie oare viaţa, cea pe care am dorit-o? Nici măcar în visele mele cele mai negre nu mi-am închipuit un aşa absurd coşmar. Suflete, de ce stai în calea fericirii mele, cu ce ţi-am greşit? Ştiai doar că am vrut să fiu un astru de lumină sau măcar un licurici pe o pagină de carte.
Nefericirii mele însă nu-i găsesc rostul. Afurisit destin. Când în sfârşit părea că în mine s-au liniştit apele, a venit un val de ură din adâncuri şi a scos la suprafaţă mâlul negru al nesupunerii.
M-am răzvrătit tu rege al vânturilor. Destin, te provoc să încerci a mă jertfi pe altarul ignoraţilor. Urăsc tot ce ai născut în lumea asta. Nesupunerii mele nu încerca ai găsi izvorul. Distruge-mă pe mine dacă vrei să fii iar puternic. Iubitule, periază-ţi hainele pentru o nouă bătălie, fii cavalerul lumii tale strâmbe şi nu mie. Caută-ţi deviza prin multele-ţi nimicuri căci vei muri. Iată cazi ucis de vârful penei mele scurte, ciunte şi inculte. În sfârşit mori vierme al văzduhului. Te ştiu însă ca pe o făptură veşnică. Moartea te va ocoli iar şi iar şi din nou ne vom război. Eu cu pana, tu cu ocara. Oare meriţi efortul?
Suflete mă auzi tu oare? Ce lumânare să aleg pentru a redeschide calea visurilor tale? A murit un drum al destinului meu şi acum pe care să-l aleg oare? În haosul sufletului meu desperecheat nimic nu este croit cu cap, ca să pot alege. Unde ai viaţă capătul tău de funie să mă spânzur de el? Mă ademeneşti cu alte şi alte ispite, doar doar mă vei câştiga ca trofeu pentru carul tău de glorie…
Eu nu mai cred în legea pământului de acum. De fapt un pământ adevărat nici nu mai există. E doar o mocirlă savantă care îşi dă aere de rod bogat şi peşte proaspăt. Floarea lui însă dospeşte în adâncuri şi iadul o udă cu picături de smoală. Rămâne doar aerul sau eterul acel etern pământ în care să ne găsim fiinţa adevărată şi sufletul.
Dar poartă-mi altul păcatele şi necazurile. Încrederii din mine îi cer să uite pe cei ce urâţesc lumea şi viaţa omului din ea. Eu vreau să mă ridic, prin neliniştea mea, la căldura soarelui, spre a-i servi cu aripa mea la închiderea pe veci a porţilor universale ale urii şi ignoranţei.
Preaplinul negru al zilei se varsă în sufletul omului, iar sufletul, ca un hamal, se ridică spre soare cu povara sa şi acolo o arde, în lumina sa de foc. De aceea se întunecă ziua în noapte, de mulţimea sufletelor ce se înalţă în ceruri şi de funinginea ce se răspândeşte din arderea tristeţilor lor.
Cred că acum sufletul meu arde aceste urâte cuvinte acolo sus în aer, revenind curat înapoi în mine, ca să punem împreună umărul la ziua care vine.
Cu-i mă dai suflete: răilor sau bunilor, îngerilor sau demonilor?






3. Mai caut încă fericirea

Cactusul, plin de floare, s-a vrut mai frumos. Neştiutor însă şi-a scuturat
ţepii, aruncând valuri de parfum sfidătoare în soare. Dar din nebăgare de seamă şi-a epuizat toată puterea în efortul de a scăpa de ţepi şi nefericitul, pe înserat, se scutură veştejit în nisipul fierbinte al imensului pustiu de basm ...


La 26 de ani neîmpliniţi mă chinui cu mine. Nimic nu fac cum trebuie. Sunt un nemulţumit. Ştiu că sunt un mediocru şi de aceea uneori plâng moartea perfecţiunii din mine. Sunt tânăr, fără experienţă, veşnic însetat după firescul şi adevărul din mine. Trebuie să intru în rândul oamenilor, aşa îmi cer cei din jur. Daca aş putea, fără să tremur aş intra. Dar ar fi ca şi cum aş trece în moarte. Moartea asta cotidiană de care însă îmi este teamă.
Sărac şi gol am venit pe lume şi acum când mi se dau de toate şi totuşi nu îmi ajunge, ştiu că nu pe ele le caut. Oriunde mă duc, calc rău. Mă înec tot mai mult în lume, mă scufund cu sufletul în material. Am un suflet gol, gata să torn fontă lichidă în el, ca să-i descopăr forma şi apoi rece să-l aşez bibelou pe birou. Eu îl simt stingher iar el mă priveşte din ce în ce mai speriat, mai mic.
Ce ştiu oare despre mine? Nimic, sunt la fel ca la 20 de ani. Caut ceva, vreau să caut ceva şi nu ştiu ce să caut. Totuşi simt că ceva am găsit, dar căutarea sigur nu a luat sfârşit. Ştiu ce am lângă mine, cu mine, pentru mine. Dar în mine? De la mine ce dau, cu ce pun pecetea pe găsitul meu? Cu sufletul bineînţeles. Dar forma sufletului meu gol cu ce s-o imprim în ceea ce am găsit? Desigur cu voinţă, cu foarte multă voinţă. Asta trebuie să caut.
Vreau să-mi caut fericirea în linişte. Vă rog oameni buni ajutaţi-mă să o găsesc. Ştiu că elixirul fericirii nu există. Puţini oameni au trăit cu adevărat fericiţi, mulţi sunt aceia care au murit fericiţi. Pe aceştia din urmă îi urmez eu. Moarte de o clipă, fericire de o clipă.
Ce veştede sunt însă cuvintele mele. Cuget frumos dar visez urât. Iubesc dar şi urăsc, renasc dar mă şi sinucid.



4. Şi ce dacă

Mi-am înfipt trupul în suflet cu toată puterea, să simt acolo, din plin, ce este durerea.


La 30 de ani îmi pare rău că totul este aşa cum este. De fapt nici nu ştiu ce şi cum ar trebui să fie. Ştiu doar că nu mai sunt eu cel ce am fost şi niciodată nu voi ajunge cel ce am vrut să fiu.
Nu sunt mulţumit că viaţa mea este un lung şir de intercondiţionări, un lanţ nesfârşit de legături umane. Nu sunt mulţumit că trebuie să depind de alţii. Mă uzez moral cu fiecare clipă în care trebuie să-mi limitez libertatea, încercând să strâng un pumn de bani. Lucrul pe care îl urăsc cel mai mult pe lume sunt aceşti bani. Lumea toată aleargă după ei şi uite ce hâdă e. Din toate principiile moral-creştine pe care le-am avut, am rămas cu o spoială de intelectual obscur, cu aură de sfânt martir, neînţeles, sacrificat pe altarul bunelor intenţii. Evident cu toate aceste bune intenţii mă îndrept către iad. Niciodată nu am făcut binele pe care l-am vrut ci doar răul pe care nu l-am dorit.
Păcat că pornisem atât de bine şi am ajuns în aşa hal de decădere. Nici spoiala de poezie din cuvânt nu-mi mai salvează prezentul de adevăr. Nu mă mai înţeleg cu nimeni, nici măcar cu mine însumi. Presimt că mă cuprinde o nouă depresie. Şi ce dacă.



5. Sfârşit de suflet


O viaţă de om am trăit-o într-un pod, ca o grindă, de cârciumă. O grindă de lemn afumată de păcat, scârbită de ale lumii vechi toarte, de căni, pahare şi poloboace. La lumina de zi sau de noapte, am văzut ce a fost mai urât: guri căscate, încleştate de pahare, beţivani cu harţag, oameni fără pic de har.
O viaţă de om am trăit-o ca un dumnezeu peste poporul meu orb, până când scârbit m-am răsucit, de la o lampă cu gaz, în flacără albă, cu faţa în sus, ca un fum de jertfă, fără de răspuns.


La 40 de ani nu mai am nimic de spus. Doar îmi rememorez trecutul banal, cu nimic deosebit. Acum sunt doar un om obişnuit, înecat în cotidian.
Astăzi am să arunc cheia sufletului meu la canal. Sigur se va găsi un alt fraier căruia să i se potrivească.

Apropo, cheia voastră unde este?