Non-Ţinta

În faţă mi se deschide panorama unei autostrăzi înţesate de maşini. De o parte şi de cealaltă a autostrăzii, pe trotuare, imense fluvii de oameni se scurg neîncetat ca într-un furnicar. Un dute-vino veşnic poartă aceşti oameni încolo şi încoace. Fiecare om poartă în adâncul creierului său o ţintă: un loc, o idee, ceva spre care tinde să ajungă. Aceşti oameni atât de banali, stupid de banali, îşi târâie prin viaţa cotidiană aceste ţinte, ca un blestem, pe care nu sunt în stare să le înlăture şi astfel să se elibereze de această banalitate a vieţii cotidiene, care face omul un simplu individ într-o societate care-i seamănă, însă la o scară mai mare. Privesc chipurile celor care trec prin faţa mea, le studiez chipurile, gesturile şi le pătrund adâncul fiinţei. Oriunde întorc privirea, oriunde-mi concentrez atenţia, văd oameni ce poartă în adâncul circumvoluţiunilor creierului lor – o ţintă.
Orice om tinde în fiecare clipă a existenţei sale către o ţintă şi aceasta i se înscrie cu litere arzătoare pe creier, ca o pancardă, ca un slogan obişnuit pentru ceilalţi, dar care pentru mine devine dureros de sâcâitoare. Această ţintă face din om un robot, iar din creierul său un computer gata oricând să afle cel mai rapid şi eficient drum care duce spre ţintă. Însă nu ar fi nimic dacă aceste ţinte ar rămâne ascunse în încâlcita reţea neuronală a individului, vizibilă doar mie, dar acestea părăsesc banala structură a creierului-computer şi se transpun în imense reclame stradale care-mi atrag privirile şi le îneacă în lumini. Astfel ţintele mici ale subconştientului au devenit din ce în ce mai mari şi în cele din urmă au pus stăpânire pe întreg pământul, răspândindu-se cu viteza luminii, dilatându-se la scara întregului Univers. Pământul s-a transformat într-un imens creier ce poartă în centrul nucleului său o Ţintă, dovedită prin forţa ce-l propulsează prin univers. Şi Universul este un imens creier ce conţine în centrul său Terra, ca o ţintă din care emană valuri de banalitate. Ţinte, ţinte, ţinte. Universul a devenit o banalitate în care există un Pământ, ca o banalitate mai mică, pe care există o mulţime de alte banalităţi mărunte – oamenii. Şi totul învăluit într-un ocean de mişcare, multă mişcare …. inutilă. De mii de ani aceleaşi situaţii banale, obişnuite. De mii de ani aceeaşi mişcare. Totul va deveni din ce în ce mai stupid, până când va veni dezastrul final. Ţinta spre care tinde omenirea este monotonia, repaosul total al spiritului, stingerea geniului uman în imensa lume a oamenilor-roboţi. Ca nişte maşini-roboţi vor ajunge în final oamenii.
Eu nu sunt la fel ca ei. Eu am venit să le arăt drumul ce ocoleşte dezastrul. Dar ei nu mă văd, nu vor să mă audă, nu vor să mă asculte şi atunci, mă plimb printre banalităţi. Oamenii ar putea fi reduşi la nişte simple maşini automate pe a căror display este scrisă Ţinta. Eu nu sunt un om obişnuit. Eu sunt o entitate superioară printre aceste banalităţi care mă înconjoară şi mă sufocă. Nu pot să sufăr banalitatea nici ca acţiune nici ca scop. Eu nu am ţintă, deci nu sunt o banalitate. Structura mea organică şi cerebrală îmi dă dreptul şi mă obligă totodată să mă deosebesc de oamenii banali, obişnuiţi. Structura mea internă, fizică şi psihică, mă apropie cel mai mult de acel perfect al omului. Eu aparţin perfectului şi nu banalităţii. Eu sunt un rege perfect printre mascărici banali. Eu sunt o non-ţintă înconjurată din toate părţile de ţinte care încearcă să mi se strecoare în subconştient, atrofiindu-mi creierul.
Mă plimb pe stradă şi nu am nici o ţintă. Studiez doar aceste ţinte ca pe nişte lucruri complet străine de mine. Privesc chipuri de oameni banali ...de fapt privesc ţinte de toate formele şi le compar cu mine care sunt un etalon non-ţintă. Iată un om cu faţa arsă de soarele ţintă, cu mâinile aspre bătătorite de muncă. Ce stupid apare în banala lui ţintă de a asigura viitorul unei familii, care cere din ce în ce mai mult. Uite şi un tânăr cu înfăţişarea zveltă, ţinând în mână un buchet de flori. Desigur îşi aşteaptă o prietenă sau poate o iubită. Acest sentiment al iubirii şi al dragostei este de fapt o simplă şi banală interferenţă între două ţinte, care vor da naştere la una, două, trei ţinte mai mici, care vor îngroşa rândurile acestei armate de ţinte-oameni…
Fiecare om este o ţintă care împreună cu celelalte ţinte-oameni impun o ţintă unică, uriaşă, imensă, distrugătoare a tuturor non-ţintelor: ţinta-vieţii sau viaţa ca o ţintă. Viaţa mea nu are ţintă pentru că eu nu sunt o ţintă. Prefer non-ul, libertatea necondiţionată, nesupunerea la reguli, nonconformismul. Oamenii se conformează, sunt conformişti, eu nu. Subconştientul meu liber arde ca o torţă a non-ţintelor în mijlocul beznei universale a ţintelor. Mă revoltă ignoranţa oamenilor in fata mea, un demiurg ce le aduce lumina non-ţintelor. Totul mi se pare foarte clar: pentru a deveni o entitate superioară, o non-ţintă, trebuie să renunţi la toate ţintele, la rutina vieţii în general. Rutina sau rugina nu-i oare acelaşi lucru? De ce să nu încercăm şi reversul ţintelor, adică non-ţintele? De ce să păstrăm acest absurd tipar al vieţii? Unii ar spune aşa e firesc. Eu însă spun banal de firesc, stupid de firesc şi iată că acum această banalitate şi stupiditate tind să ajungă la infinit.

Ce gânduri măreţe îmi străbat mintea: dacă însuşi marele, banalul, eternul Univers ar renunţa la ţinta sa, atunci el ar deveni un non-Univers şi …
Dar unde-mi sunt gândurile măreţe … Creierul meu perfect zvâcneşte cu putere spre o ţintă. Ceva s-a întâmplat cu mine, dar nu ştiu ce. Revin printr-o sforţare, din lumea ideilor măreţe, în lumea oamenilor banali, a ţintelor mici. În jurul meu cercul de foc al ţintelor se face deodată mai mic. Acestea mi se par mult alungite şi avântate peste mine, vrând să mă acopere. Aş vrea să ripostez, să le arăt că sunt unic, că sunt o non-ţintă şi nu au dreptul să mă acopere, să mă îngroape în bezna lor, a ţintelor. Însă creierul nu-mi mai aparţine. Creierul meu nu mai este o torţă, nu mai reprezintă ideile unei non-ţinte, el acum zvâcneşte cu ultimele puteri către o ţintă: viaţa. Prin valurile de roşu ce-mi inundă creierul, mi se înfăţişează situaţia reală în care mă aflu: în timp ce eu cream planurile măreţe ale unui Pământ non-ţintă, o maşină-ţintă a unui om-ţintă m-a abătut de la acest plan, dereglându-mi creierul şi impunându-mi, clar, o ţintă. Ce atac bestial împotriva unui specimen rar care ar fi putut deveni Părinte al umanităţii. Au fost în stare să mă anuleze pe mine ca non, pierzându-şi totodată şi calea spre viitor, cale pe care numai eu le-o puteam arăta.
Ultimele zvâcniri ale creierului meu atacat de ţinte îmi ţipă cu putere acest compromis al acceptării vieţii ca o ţintă. Sunt împărţit în două tabere: creierul este acum o ţintă, restul organismului este un non. Voi anula cu ultimele energii şi acestă ţintă, ca un ultim succes, al meu, personal. Dar anulându-mi creierul unde voi ajunge…. în Moarte desigur. Dar moartea este o ţintă spre care tind doar oamenii banali, oamenii ţintă, pe când eu nu sunt banal, nu sunt banal.Urăsc această moarte ridicolă care ne urmăreşte de la începutul începuturilor. Între două punţi nu pot alege nimic, fiecare ducându-mă către o ţintă: viaţa ca ţintă şi moartea ca ţintă. Simt cum ultimele gânduri ale non-ţintei au fugit din mine. Creierul meu este gol, gol, gata să-l umple întreg Universul. Mă apropii, simt, de Moartea-ţintă şi totul e beznă în jur. Un om trăieşte între două ţinte: viaţa ca o ţintă şi moartea ca o ţintă. Oricum toţi oamenii au în viaţă cel puţin o ţintă… Atunci înseamnă că nu există non-ţinte. Şi atunci Eu ce am fost ? Ce am fost ? Ce am fost …

Poveste pentru mai târziu

Când am fugit de la castelul mamei, am fugit pentru că ne-am certat de la nu mai ştiu ce şi în fond mă cam săturasem de bezna de acolo.
Nu e nici o ruşine să o spun: mama este o vrăjitoare. Dar mie nu-mi plac vrăjile ei şi am fugit. În plus cred că nici nu sunt copilul ei cel mai iubit, favoritul fiind fratele meu mai mare, care mă urmăreşte tot timpul ca o piază rea. Nu ştiu dacă o face în serios sau în glumă, dar nu suport să fiu văzut mereu şi mereu de aceiaşi ochi. Să vă spun un secret: fratele meu are un câine. Nu este un secret, dacă stai şi te gândeşti puţin, dar acest câine este de fapt o prelungire a fratelui meu. Îl trimite oriunde el nu poate ajunge la timp. V-aţi prins că şi el este un vrăjitor. Chipul lui este acela al unui tânăr dar nu aş vrea să-i ştiu adevărata vârstă şi înfăţişare. După excesele pe care le face în ale vrăjitorie, luându-i bineînţeles în calcul şi greşelile, ştiu că este de o urâţenie completă. Dacă vă mai spun că întunericul din castel se datorează tocmai prostiilor lui, îmi veţi da dreptate pe deplin. Nici mama nu este de acord tot timpul cu el şi uneori se ceartă punând uşile să se izbească în canaturi. Nu mai suport astfel de lucruri. M-am săturat de vrăjile lor şi de castel şi de tot. Am un chef nebun să evadez, să cunosc lumea ce mă înconjoară. Am fugit de acasă ziua şi am mers încet, foarte încet, încercând să descopăr capcanele puse peste tot de fratele meu. Da, l-am văzut ascunzându-se sub o brazdă de iarbă şi l-am legat acolo cu o vrajă, să aibă un timp altă ocupaţie şi să-mi dea suficient timp să mă îndepărtez. După cum se ştie, fiecare vrăjitor are voie să-şi facă mendrele numai şi numai pe terenul şi văzduhul personal. Sunt atât de mulţi vrăjitori în lume, încât ar ieşi un adevărat balamuc dacă s-ar produce fiecare aiurea, după cum îi vine cheful. Pe negândite grăbesc pasul, soarele coborând deja înspre apus. Noaptea nu aveam încă forţa necesară ruperii de pământurile castelului, vrăjile de protecţie ale domeniului nostru fiind foarte puternice.
Afurisitul de câine al fratelui meu îmi taie calea de prea mult ori şi nu pot să-l mai suport fie şi pentru faptul că nu are încă un nume. Idiotul, de fapt nici nu l-ar striga nimeni pe nume, ce ăsta este câine adevărat? E vizibil dezorientat şi ştiu de ce. Pentru că e un prost. Şi cum fratele meu are încă de lucru cu vraja mea, mi-am plimbat privirea pe coada lui şi instantaneu s-a postat la intrarea unei hrube întunecoase, aşteptând să iasă de acolo probabil mama dracului. Prostul şi idiotul, uf, m-am săturat de el.
Am ieşit tocmai la timp din cuprinsul castelului. Iuhuhuuuu!!! Ce bine este când eşti singur. Adorabil de singur. E o adevărată bucurie să nu ştii ce ai de făcut sau ce urmează să se întâmple, căci nici vrăjitorii cei mari, darămit eu, nu au voie să se folosească de puterile lor în teritoriu comun. Părerea mea este că pe aici sunt indivizi care nu au nici în mânecă cu vrăjitoria şi sigur asta îi ajută să trăiască. Acum îmi pare rău că nu am conceput câteva monede, înainte de plecare, aici totul având un preţ. În fine mă descurc eu, ce nu am mai răbdat de foame când eram mic şi mama m-a pedepsit, fiindcă mutasem uşa castelului, de la parter la etajul 1 şi ea căzuse vreo cinci nivele de era să intre în conflict cu vrăjitorii subterani de la supraveghere. Da, m-a pedepsit să stau pe coşul casei într-un picior. De obicei nu e cine ştie ce, dar atunci era un fum groaznic. Mama tocmai lucra la nişte vrăji pirotehnice şi fumigene şi uitând de mine m-a lăsat acolo vreo 3 zile. Când m-a coborât, din priviri, jos pe pământ îmi venea să nasc, dar nu aveam ce. Dar şi eu m-am răzbunat înnodându-i motanul plimbăreţ de clanţa unei uşi, tocmai când începea cearta dintre mama şi fratele meu. A fost un spectacol magnific cu miorlăituri, lătrături, bufnituri şi scârţâituri pe săturate. Presupun că de asta s-a supărat mama pe mine. Motanul nu mai era bun de nimic şi a fost transformat într-un corb. Mama se vede că era într-o pasă proastă, când a făcut această vrajă de modificare. De fapt a regretat-o sincer când împiedicându-se în zborul de noapte de el, era să facă praf mătura moştenită de la bunica. Bietul motan a ajuns astfel pe post de far de noapte în turnul castelului. Face o lumină de îţi vine să plângi şi cum eu nu sunt prea sentimental din fire, mi-am zis că lumea e prea mică pentru trei inşi şi vrăjile lor, aşa că trebuie să o iau pe cont propriu pentru o vreme, până îşi termină mama revizia tehnică.

Ei, tot vorbind de amintiri am ajuns pe marginea unui râu. Ce frumos, e deja noapte şi pe cer e numai Luna, … nu, nu , gata cu versurile. Ce eu nu mai pot avea secrete? Mă reperează aştia de la controlul conduitei şi mă exportă la vreun cenaclu de compus vrăji cu rimă. Mai bine tac şi vorbesc în gând. Uf, Mare Mag, era să-mi rup gâtul pe vreascul ăsta. Ia uite că totuşi nu e un vreasc. Nu-mi vine să cred: o punguţă sunătoare. Ce bine ar fi să am nişte bănuţi în buzunar. Numai să nu fie vreo şmecherie hidoasă înăuntru că nu-mi place. Adică ce spun eu, asta nu se poate, aici e teritoriul comun. Ciudată şi punga asta: are în ea doi papucei mici, mici de tot şi parcă sunt de piatră. Degeaba încerc să-mi amintesc ceva similar din cartea de vraji, memoria nu mă ajută. Adică memoria e bună, dar cartea e veche de 13 generaţii. Drace, papucii au început să crească în mâna mea şi e imposibil dar şi peisajul a devenit altul. E acelaşi râu dar străjuit pe ambele maluri de câte o alee cu băncuţe şi felinare aprinse ca în urmă cu …
Hopa, am băgat-o pe mânecă şi am căzut în capcană. Idiotul ăla de câine iar trece pe lângă mine, dar acum chiar e degeaba, nu e decât un câine bun să facă pipi la rădăcina unui copac. Problema mea este că aici nu prea seamănă a teritoriu comun şi cred din ce în ce mai mult că mama s-a ramolit rău de tot dacă nu-şi mai cunoaşte nici vecinii. Dar răzbunarea mea va fi cruntă sau … crudă, mă rog, cum e mai bine spus: am să bag câinele lui frate-miu în ceaunul de vrăji al mamei şi un timp, voi scăpa şi de câine şi de plictiseală. Dar să vedem pe ce mâini de vrăjitor am încăput acum. Oricum de murit nu mor, dar o bătaie frumoasă tot e posibil să primesc. Numai să nu fie cu fulgere fiindcă nu-mi place: mă gâdilă în tălpi şi bănuiesc că e şi o alergie la mijloc.
Papucii sunt teribili, fără să vreau i-am încălţat, sunt tari şi comozi în acelaşi timp şi nu fac zgomot. Culmea e că văd lume mergând într-un singur sens pe alei, fiecare ins purtând ceva în mână. Seamănă cu nişte bidoane transparente, mai mari sau mai mici, având în ele un lichid ca laptele. O fi vreo turmă pe aici, dar ce e cu atâta lume? Ei na, întreb şi eu ca la lecţiile de bucătărie. După ei înainte pentru că unde sunt mai mulţi e mai multă minte – asta o spunea tata înainte de a fi chemat undeva în lumea spiritelor. Ne-a lăsat pe noi ăştia mici să suportăm toate toanele mamei. Ceva tot nu e în regulă însă: am impresia că merg oblic cu verticala normalului. Asta zic şi eu problemă majoră, dar uite-i şi pe ceilalţi merg la fel. Dar ei au în mână ceva-ul ăla, pe când eu … hait, că am şi eu ceva-ul ăla. În particular fie spus, sigur punguliţa aia mi-a jucat o festa nemaipomenită. Vorba măgarului de frate-miu: ,, haiul nu e hai destul dacă n-are ambalaj bun,,. Pornesc vesel, cu bidonaşul meu gravitaţional, după ceilalţi bieţi prizonieri. Încercând, ca unul mai tânăr şi mai voinic, să ies din alee, constat plăcut enervat că bidonaşul mă poartă, ca pe un nevăzător, pe drumul nebunilor. Măcar de s-ar isprăvi mai repede comedia. Ce mai vrajă, cu papuci şi bidonaş. Mi se pare cunoscută, dar nu ştiu ce şi de ce. Mai bine mă uit pe cer la Lună. E placidă ca o roată de brânză, fără strălucire, e al naibii de obosită, cred. Păi după atâtea nopţi nedormite oricine s-ar pune pe gânduri. O fi având interesele ei, ce noi nu avem? Oare i-a spus cineva vreodată, aşa în glumă, că e cam curvă? Nu tu un liber sau un concediu de refacere. Nu ştiu de ce mă înfurii pe ea: Tâmpita ! Dar nu e prea plăcut să faci pe roboţelul teleghidat.
Intru într-un oraş fantomatic şi încerc să nu-l bag în seamă. Meditez la ceva cu Luna, draci, mama şi eu. Când oare va reveni tata să mă ia cu el, doar mi-a promis. Sunt destul de mare şi m-am săturat de muzeul ăla de castel tâmpit. Uf, am un fix cu tâmpitul ăsta. Dar ce pot să fac, nu sunt şi eu tot un tâmpit acum? Dar poate că nu. Ce naiba, nu mai sunt un sugaci care închipuie balauri. Iată şi destinaţia călătoriei mele forţate. Are de toate: vitrină, lumini, înghesuială, bidoane şi fraieri. Să vedem ce scrie: LOLA-LOTO-COFETARIE-DELICATESURI. Din prostie în prostie, poftim acum şi desertul. Numai de loterii şi prăjituri îmi arde mie acum. Mă aşez la rândul care se termină în stradă şi aştept. Ciudat, încep să simt o adevărată plăcere stând aici. Sigur eram aşteptat aici, altfel sentimentul la mine nu se naşte prea uşor. Mă bucur ca un copil privind cât de repede merge rândul. Deja sunt înăuntru, lumea stă care rezemată de pereţi, care în funduleţ pe jos şi işi privesc, din când în când, bidonaşele. E o atmosferă deconectantă, ca la piaţă, cu un zumzet monoton. Iată-l pe un bărbat, un adevărat mascul, ieşind din cămăruţa cu secrete, spre care mergem toţi. Şi-a pierdut bidonaşul dar poartă în mâini un tortuleţ pus într-un mic vas colorat. Aspectul e încântător dar tot nu-i înţeleg rostul. În plus observ că tipul nu e prea încântat. Nu prea cred în loterii şi nu mă hazardez cu astfel de ocazii. Eu cred doar în steaua mea şi cam atât. Dacă e să am vreun noroc îl voi avea, dacă nu, am să capăt, la fel ca ceilalţi, un tort şi gata. Sunt deja lângă uşă. În faţa mea o tipă, cam urâtă, tocmai a intrat. Nu are noroc şi iese imediat cu un tort, identic ca model, cu toate celelalte de până acum. Intru şi eu cu bidonaşul meu. Am o jenă cu el dar, dacă aşa e moda, n-am ce-i face. Traversez un mic culoar şi trec pragul altei uşi. Cel din urma mea aşteaptă răbdător să ies. Îl văd privind aiurea pe fereastră.
Camera în care tocmai intram era toată tapetată cu sutele de chipuri ale unei fete formidabil de frumoase. Era chiar acea Lola surâzătoare din reclama de la intrare. Nu, nu e nici o vrăjitorie la mijloc. Frumuseţea absolută nu se obţine decât de la natură, iar originalul fotografiilor se află chiar lângă mine, pentru comparaţie. Lola e încântătoare dar pare plictisită de munca pe care o face. Nu-mi adresează nici un cuvânt şi nici nu văd de ce ar face-o. Mă îndeamnă cu un gest să torn din bidon în vasul ce se află pe masa dintre noi. Mă execut, sedus de întâmplare şi mă simt mai mult beat decât treaz. Parcă aş fi băut extract de beladonă, ca în copilărie. În tăcere privesc mişcările Lolei, felul cum aşează în vas câteva chestii, închipuind nişte pâinişoare, ce plutesc în lichidul alb. Se apleacă să culeagă ceva de jos iar eu nu mă mai satur privind-o. O clipă tresar din visare şi mă trezesc spunând ,, Au dispărut !,,. Vorbeam de pâinişoarele din lapte. Lola mă priveşte atent şi surâde din colţul buzelor. Ridică mâna şi mai aşează câteva în acelaşi lichid. Din nou revin la beatitudinea dinainte şi nu găsesc nimic care să nu-mi placă la ea. Străbunicii noştrii vorbeau de un sentiment ciudat ce a lovit lumea cândva în trecut şi care astăzi şi-a pierdut înţelesul. Cum naiba-i spunea …. Presupun că ceea ce simt eu acum e undeva pe aproape de acel sentiment. Constat cu plăcere că am şi eu sentimente mai nobile. Nu aş mai pleca de aici sub nici un motiv dar totuşi trebuie să o fac. Lola îmi arată cu degetul vasul de pe masă, în care se află banalul tortuleţ. Nici ca aspect nu e ceva deosebit: un tort circular tăiat în mijloc de o linie proeminentă roşie şi având câte un cerculeţ mov în centrul fiecărui semicerc. Sunt atât de dezamăgit încât mă revolt într-un monolog cu ea: ,, Numai atât?,, , ea dă din cap afirmativ. ,, Înseamnă că nu am câştigat? ,, ea nu-mi răspunde nimic. ,, Atunci de ce fiecare primeşte acelaşi lucru, când văd clar că fiecare are un altfel de bidonaş şi după cum vezi eu mai am încă ceva în bidonaşul meu? ,, ea îmi răspunde printr-un gest al mâinii, ceva în sensul că nu e treaba mea să înţeleg toate acestea. Resemnat cu înfrângerea mea întreb pe negândite: ,, La plecare îmi dai voie să te sărut ?,,. Profit de uimirea Lolei şi o sărut prelung, cu o savoare nepereche. O sărut cu ochii deschişi, să nu cred cumva că dorm. Prin tavanul transparent, privesc Luna de pe cer şi deodată am sentimentul că nici ea nu mai este aceeaşi. Acum avea un mic cerculeţ albastru în stânga sus şi era mult mai arătoasă aşa. Mă smulg din lipiciosul sărut şi privesc tortuleţul meu de pe masă: e precum Luna – cu un cerculeţ în stânga sus. Simt o bucurie fără margini, privind o Lola zâmbitoare şi nedumerită. Strig ceea ce ştiu doar eu: ,, Am reuşit, am câştigat Lola ! ,,. În fuga evenimentelor privesc în lungul coridorului şi el mi se pare cu mult mai lung. La capătul lui un ciorchine de capete privesc spre noi cu o curiozitate maximă. Totul dispare când, de după o uşă masivă, apare mama Lolei care-şi priveşte întrebător fiica. Lola extaziată îi răspunde: ,, Mamă l-am găsit, el este! ,, şi îşi încolaci braţele în jurul gâtului meu…
Rămânem iarăşi singuri şi Lola începe să-mi susure la ureche tot felul de idei fanteziste. De fapt cred că şi ea e o mică vrăjitoare. Nu se poate altfel. Dar în chestia cu prăjiturile a ajutat-o puţin şi mama ei. Asta însă nu mai contează. Deodată Lola începe să-şi arunce hainele de pe ea şi rămâne goală în faţa mea. ,, Acum va trebui să ne căsătorim!,, spuse ea şi mă plachează într-un pat apărut instantaneu în mijlocul camerei. Trăiesc aceste clipe în decoruri mişcătoare şi fie din cauza căsătoriei, fie gândindu-mă la Lola, simt cum mă prăbuşesc într-o somnolenţă stranie şi mă fac mic, mic, mic, în vreme ce Lola îmi repetă tot felul de lucruri pe care eu nu le mai înţeleg…
Brusc îmi amintesc de o fată pe care, nişte babe ghicitoare, mi-au ursit-o numai mie. Acum ştiu că ea este Lola. Îmi vine să mor de fericire şi chiar mor căci mă trezesc din toate acestea chiar în faţa castelului mamei. Nu mai există nici Lola, nici tortuleţul, nici nimic. În loc să fie o realitate, a fost doar un vis. Şi măcar dacă ar fi fost propriul meu vis şi nu şi-ar fi băgat nasul măgarul de frate-miu… Sau poate e numai al meu, cine ştie. Am să aflu eu ce şi cum. Îmi e o silă groaznică şi mă simt ca un ied plouat. Ridic mâna şi chiar comand o ploaie torenţială care mă udă din cap până în picioare. Văd sosind lângă mine câinele acela afurisit , garda mea de corp, care nu este a mea. De unde vine el oare?
… Dar poate nu a fost tocmai un vis, ci un viitor posibil, o premoniţie, o predestinare.
Marş potaie, du-te dracului!

Cei Ce Tresar

Era o lume ireală, o proiecţie iluzorie a unei vieţi nenăscute. Se pregăteau pentru viaţă prin aşteptare. Deocamdată conştientizau starea de a fi ceva, de a exista ca entităţi separate, dar nu în totalitate. Era ca o meditaţie a fiecăruia în parte, asupra sinelui propriu, fără a-şi pătrunde esenţa intimă. Nemişcarea însăşi era o stare percepută, dar nu pe deplin înţeleasă. Stăteau aliniaţi în rânduri dese în acea încăpere, ocupând întreg spaţiul, unul lângă celălalt. Semănau în aparenţa fizică unul cu celălalt. Când şi când energia gândului făcea pe câte unul dintre ei să tresară, determinând un val, ca o undă moale, ce se lovea de pereţii încăperii prin tresărirea reverberată de ceilalţi. Cu toţii gustau puterea acelui gând şi i se dedicau visându-l. În acele momente încăperea se umplea de o lumină stranie. În nemişcarea acelei lumi a apărut gândul. Plăcerea acestei noi stări se vedea în minusculele irizaţii ce străbăteau capetele lor aurii. Nu îi interesau altceva decât să afle ce gândeau ceilalţi, fiecare gândind la rândul său pentru plăcerea celorlalţi. Făcuseră un adevărat joc din a sorbi imediat gândul cel nou apărut şi de a tresări cu putere încercându-l. Gândul acela era în reprezentarea lor ca o energie regeneratoare. Uitaseră deja repaosul iniţial şi nefiinţa începuturilor. În miile de tresăriri şi gânduri au descoperit mişcarea şi din această mişcare, sunetul. La fiecare tresărire, corpurile lor se loveau uşor scoţând un sunet cristalin, o prelungă notă muzicală. Dacă acolo, în încăperea lor, ar fi existat lumină şi dacă vreunul dintre ei ar fi vrut, ar fi observat pe lângă tresărirea exterioară şi o lungă-prelungă zbatere interioară a structurii sale intime şi a celorlalţi deopotrivă, ca o reorganizare superioară, o împlinire. Dar nu putea fi vorba de aşa ceva. Deocamdată îşi simţeau doar prezenţa fizică şi locul propriu printre ceilalţi. Treptat gândul nu s-a mai identificat doar cu energia ce le pătrundea fiinţa, ci cu un semnal care cerea şi impunea acel sunet cristalin. Universul ce înconjura acea încăpere percepea acel sunet ca o vibraţie şi o transmitea oriunde, dar ei nu ştiau asta. Ca răspuns, poate altundeva începea să se nască un nou gând şi o nouă viaţă. Poate şi ei, Cei Ce Tresar, şi-au început viaţa astfel, răspunzând unui prim semnal. Dar acest prim semnal nu şi-l mai puteau aminti. De fapt nici nu aveau cum să-şi pună această întrebare căci întrebarea nu exista încă.
Au urmat milioanele de sunete cristaline propagate în spaţii, ca semn al evoluţiei gândului. Treptat sunetele s-au unit şi s-au transformat într-o muzică continuă, o notă infinită. Pereţii încăperii au început să vibreze din ce în ce mai constant, prinzând şi ei viaţă din viaţa dinlăuntru. Din miile de irizaţii ce le încununau capetele, a început să se înfiripe o lumină difuză şi încet, încet au văzut. S-au văzut între ei, şi-au perceput contururile fizice, au admirat frumuseţea şirurilor pe care le formau şi însăşi lumina ce abia se născuse din ei. Întrebarea, ca stare a gândirii, plutea în aer. Prima întrebare a pornit ca un fulger şi a paralizat întreaga comunitate. Lumina a devenit mai intensă. Gândeau într-o nouă formă. Încercau să conştientizeze fiinţa lor colectivă: ,, Cine suntem noi? “ Astfel a început prima revoluţie mentală a Celor Ce Tresar. Multitudinea gândurilor ce îi copleşeau nu mai putea fi un joc de sunet şi mişcare căci nu mai puteau fi toate înţelese clar. Dintr-o sforţare comună s-a născut cuvântul. Acea lungă-prelungă notă muzicală a tăcut, lăsând locul unei adevărate simfonii a cuvântului. Odată cu multitudinea cuvintelor a început şi curgerea torenţială a întrebărilor. La prima întrebare au căzut de acord, să-şi spună, că sunt Fiinţe. Multe alte întrebări următoare erau mărunte, neimportante, dar inerente oricărei evoluţii. Între ele însă răsăreau, ca nişte adevărate perle, marile probleme. A doua revoluţie civilizatoare a pornit din marginea încăperii. Una dintre Fiinţe, în vibraţia sa continuă, s-a lovit de nenumărate ori de un perete al încăperii. Până atunci totul a fost firesc, indiferent, dar acel ultim contact la simţit precum o îmbrăţişare caldă, ca ceva foarte moale, o adevărată plăcere. ,, Cine eşti? ” a răsunat întrebarea. Şi peretele a vibrat dar fără ai răspunde. Atunci a făcut diferenţa dintre Fiinţa de lângă el şi acel perete, ca fiind un obiect. L-a numit simplu Limita Fiinţei şi descoperirea sa a făcut încojurul încăperii. Toţi au dorit să-şi cunoască limita şi printr-o sforţare supremă a apărut un nou nivel al vieţii: mişcarea. Era trecerea de la viaţa statică la cea dinamică. Ordinea prestabilită s-a rupt şi rotindu-se uşor, unul pe lângă celălalt, au înţeles mişcarea şi limitele ei. Au descoperit legile mişcării, precum şi multe alte legi care au dat o nouă ordine vieţii interioare a încăperii. Feeria mişcării a născut o mulţime de jocuri şi preocupări. Unele Fiinţe se specializaseră în mişcare, altele în lumină, în gândire sau în tresăriri, fiecare conform propriilor sale plăceri. Mişcarea a favorizat cunoaşterea între Fiinţe. Au apărut ierarhiile şi s-a născut preţuirea între Fiinţe. Cuvântul evoluase deopotrivă cu mişcarea, transformându-se fiecare din ele într-o adevărată artă. Totul părea că a ajuns la limita superioară de dezvoltare. Era deja perfecţiunea …
Brusc însă s-au trezit cu toţii într-o nouă realitate. Cineva a avut gândul genial de a afla câte Fiinţe existau în mica lor lume şi a vestit comunităţii Celor Ce Tresar puterea numerelor. Era o nouă etapă, nebănuită. Totodată şi-au dat seama că nu se pot deosebi între ei, fiind foarte asemănători. O clipă s-a lăsat liniştea. Toţi gândeau. Şi ca într-o întoarcere în timp s-au mişcat încet şi au refăcut ordinea primordială, secvenţa vieţii statice. Impunând o regulă simplă, au pornit numărătoarea: unu, doi, trei … Fiecare tresărea strigându-şi numărul. Au reuşit şi de această dată: erau 100 de Fiinţe minunate. Tot atunci s-a rezolvat şi problema numelor: fiecare a fost la început un număr, dar mai apoi fiecare şi-a găsit propriul său nume. Era o splendoare să auzi cu câtă plăcere se strigau pe nume, gustând vibraţiile ecoului ce răzbătea din pereţi. Apar tot acum intimităţile, amiciţiile dar şi individualizările. Fiecare se voia un original în felul numelui său, un specializat. Multitudinea numelor şi cuvintelor a făcut necesară memorarea lor. Totul se voia exprimat în cuvinte şi memorat. Amintirile vieţii statice şi necesitatea păstrării lor în memoria comunităţii de Fiinţe a născut o nouă specializare: istoria. Ca o proiecţie a acesteia au apărut poveştile şi fabulaţiile. Uneori după jocuri şi discuţii savante, închipuiau istorisiri fantastice, nemaiauzite. Aşa s-a creat universul spiritual al lumii Fiinţelor. Au intuit Universul infinit, posibilele forţe puternice din exteriorul lumii lor, existenţa zeilor ce deţineau aceste forţe, vibraţia lor primordială … Au devenit religioşi şi au început să iubească, să adore. Apar sentimentele cele mai nobile. Fiinţele învăţară să se preocupe de sufletul lor, de zbaterea fluidului interior metafizic. Descoperă filosofia, meditaţia, dorinţa de desăvârşire. Gândul trece dincolo de pereţii vibratori ai încăperii pulsând tot mai departe eterna întrebare fără răspuns: ,, Cine suntem noi cu adevărat ?“
Timpul era veşnic, Fiinţele erau veşnice şi ele au evoluat perfect până la apariţia Marii Fisuri. Da, o fisură în peretele încăperii, în Limita Fiinţei. Vibraţiile continue au năruit soliditatea construcţiei. Lumina intensă care a pătruns în interior, a eclipsat lumina difuză a capetelor lor gânditoare. Toţi au strigat într-un glas: ,, Acolo este El, Perfectul, Supremul!” şi toţi au vrut să-l cunoască. După ezitări, au deschis solemn a treia etapă a evoluţie lor: Marea Expansiune. Au lărgit cu grijă fisura şi prin lumina orbitoare au ieşit afară din încăperea lor, în vastul univers înconjurător …

Lumina stăpânitoare le-a descoperit adevărata identitate. Ele, Fiinţele, Cei Ce Tresar, nu erau decât 100 de flacoane de parfum gânditoare. Ieşeau treptat, una câte una, din cutia lor de ambalaj cartonat aflată undeva în vârful unei piramide de cutii, într-un depozit imens. Prea aproape de lumina becului incandescent din tavan, ele fiinţele au început să vibreze, să gândească şi să trăiască.
Dezvoltarea lor a continuat şi după Marea Expansiune, devenind eliberatorii tuturor celorlalte fiinţe închise încă în cutiile lor. Aşa s-a născut un popor imens de Fiinţe gânditoare care au cuprins tot universul Marii Încaperi, a depozitului, până la a doua Limită a Fiinţei, pereţii. Însă viaţa lor devenind imensă ca şi universul în care deja locuiau, întreaga lor evoluţie nu mai putea fi urmărită sau cunoscută …
Singur doar Supremul Zeu Creator Becul, mai putea să-i vadă pe toţi în diversitatea existenţelor lor.


***

Efectul M …

'' All that we see or seem is but a nightmare within a nightmare. "


Azi noapte am avut un coşmar groaznic. A fost un vis la amintirea căruia mă simt complet zdruncinat sufleteşte, total distrus psihic şi cu un resentiment greu de înlăturat.
Nimic din ziua care a trecut, fie ea şi 13, nu a făcut măcar o aluzie la ceea ce imaginaţia mea a scos la iveală din tenebrele creierului şi din urzeala nefastă a unei nopţi tulburi. Nu ştiu să fie vreo legătură între ascuţita migrenă ce m-a cuprins ieri seară, când mă întorceam, uşor ameţit, de la discotecă şi ceea ce s-a putut întâmpla noaptea trecută, în subconştientul meu, cu mine însumi, departe de voinţa mea.
Totul a început ca totdeauna când se nasc visele, cu o înşiruire hazardată de imagini, lumini şi umbre, care cu toată bunăvoinţa mea, nu-mi pot reveni în minte. Apoi brusc a început să curgă, prin mintea mea, acel scenariu absurd de logic, impus, pe care l-am trăit cu tot viul personulităţii mele…

Eram undeva în provincie, se pare că era un mic orăşel, într-o casă drăguţă de la periferie, din care nu reţin decât un coridor lateral, ce punea în comun două camere, cu o mobilă ciudată. Ştiu că era toată din lemn şi însăşi pereţii erau placaţi cu lemn sculptat, lăcuit. Atmosfera părea o înserare lipsită de lumină, dar având o căldură intimă, care te făcea să te gândeşti la o linişte binevoitoare. Părea că exist acolo, în acel decor, doar eu.
Din toată această falsă linişte s-a născut un zvon care s-a propagat, până la mine, nu prin panica ce o naşte evident o astfel de ştire, ci dimpotrivă printr-o tăcere înnebunitoare, o izolare aproape absolută şi încă ceva ce nu ştiu nici acum ce a fost. Din nimic am aflat vestea care mi s-a revelat ca un verdict: a început războiul atomic şi Bucureştiul nu mai există. Îmi persistă în minte o hartă verde militară, pe care se vedea o pată negră care creştea mereu tot mai mare şi mai mare, ameninţând cu o moarte sigură pe toţi cei conştienţi de raţiunea lor de a fi. Am încercat atunci un sentiment autentic: un sentiment de panică tăcută, un gol imens născut în suflet, un urlet fără sunet, o rană care iţi macină carnea dar nu dă naştere valurilor de sânge, un paradox trăit de un eu care în curând nu va mai fi eu. Nu era frica, groaza de moarte, impactul cu necunoscutul sau paradoxul războiului atomic, ci era pur şi simplu izolarea. Da, frica de izolare, frica de liniştea care a început să se lase peste tot, frica de liniştea dinaintea morţii.
Cu ochii minţii observam cum totul începea să încremenească în moarte: vedeam liniile de înaltă tensiune lipsite de bâzâitul lor firesc, oraşe lipsite de orice activitate, pustii, străbătute doar de vântul ce poartă această ciumă a secolului, născută din noi şi din mintea noastră; nu mai răsunau nici măcar apele, acum pline de mâl, tulburi şi îngheţate. Am simţit asta când toată casa s-a cufundat în nefiinţă, când aparatul de radio a încetat să mai existe prin sunet, când lumina s-a stins, devenind întuneric şi căldura s-a transformat în izolare rece. Încercam să realizez, cu cât mai mult sânge rece, dimensiunile situaţiei, dar frica sau altceva – poate rolul meu în acest scenariu – mă împingeau mereu către cele mai tragice imagini. Vedeam mereu în memorie harta verde cu acea pată neagră ca o plagă canceroasă, simţeam că trupul meu a murit epuizat şi doar sufletul mai rezistă, prin logica creierului cel domină sau măcar îl susţine. Ştiam că undeva o forţă negativă răstoarnă lumea dar nu voiam să accept puterea ei şi încercam mereu un compromis.
Dintr-o dată toată puterea mea de împotrivire a fost nimicită printr-un singur cuvânt: tata. Da, el nu era lângă mine să mă susţină cu forţa lui. Era plecat de acasă, era acolo unde …sau mai bine zis, a fost acolo când … Am simţit pentru prima oară că ceva s-a rupt în mine. Inima a început să mă înţepe ascuţit şi să bată nebuneşte, simţeam că am febră şi sunt nesigur de mine. Tata nu mai exista şi cu el odată a murit jumătate din sufletul meu …
Stau pe coridor şi privesc absent prin ferestra închisă încremenirea frunzelor proiectate pe vânătul cer neprietenos şi mort. Îmi vine nefiresc în minte ca fiecărui obiect să-i asociez adjectivul mort. Un nou şoc îmi răvăşeşte creierul şi îmi strigă un nou cuvânt: mama. Ştiu însă că mama este lângă mine, aici, în camera de alături. În câteva clipe sunt lângă ea. Părea că mă aşteptă. Pentru că prin cuvinte nu eram în stare să mă exprim, i-am comunicat prin ochi tot ceea ce aflasem şi tot ceea ce voiam să ştiu de la ea. Dar mama m-a privit trist, cu ochi care nu clipesc şi cu o faţă palidă. S-a ridicat şi a deschis uşa unui dulap ce nu părea să fi existat până atunci acolo. Înăuntrul lui întunericul stăpânea formele. Din nou groaza singurătăţii şi a izolării mi s-a trezit în minte.M-am aruncat lângă mama şi am început să plâng şi să strig: ,, mamă, nu pleca … ,,. Şi cu toate că a fost un vis, cred că am plâns într-adevăr căci îmi simţeam lacrimile calde pe obraz şi cred că am strigat în somn, căci nimic nu m-a reţinut să nu o fac, cu toată groaza clipei …
Mama însă doar m-a mângâiat pe obraz şi întorcându-se a intrat în acel dulap şi a dispărut. Acum ştiu că nici ea nici acel dulap nu mai există în acel loc. Întorc ochii către scaunul în care cu o clipă mai înainte a stat mama şi văd doar un abur închipuind chipul ei. Ştiu că sufletul i-a rămas alături de mine, ca şi cel al tatei şi că ar trebui să nu mă simt singur. Însă totul este îngrozitor şi continui să plâng fără sunet. Simt vidul ce mă înconjoară şi parcă nu mai am nevoie nici de aer, nici de lumină. Trăieşte doar amintirea din mine căci sufletul a murit deodată cu părinţii mei.
Din depărtare, peste păduri, am impresia că aud un zumzet; de fapt este vântul saturat de acei mici monştrii care poartă pretutindeni semnul şi sensul morţii.
Abia acum realizez că întreg scenariul s-a derulat în culori alb-negru şi că orice altă culoare ar fi fost de prisos în acest tablou mohorât al nonsensului.
Starea mea de şoc deviază dintr-o dată în dorinţa de a face tot ceea ce inevitabila moarte mă va împiedica să mai fac. Mă trezesc în cealaltă cameră, unde pe o canapea stă nemişcată, ca o păpuşă uitată, ea – o fată pe care o cunosc destul de bine, a cărui suflet mi se potriveşte, dar care nu avea ce să caute atunci acolo şi nici în mintea mea. Totuşi ea era acolo, cu privirea ei din care am înţeles că ştia şi ea totul. M-a luat de mînă şi m-a dus din nou în camera cealaltă. Trezit de amintirea mamei pierdute fug, trăgând-o de mână, din nou în camera cealaltă. Ea înţelegând privirea mea, se supune începând să se dezbrace absentă, lăsând să-i cadă hainele una câte una. Voiam doar să-mi pierd raţiunea şi ultimele clipe din viaţă în plăcerea fizică, căci cea mentală murise odată cu sufletul meu. Pierdusem plăcerea de a mai trăi ca om şi voiam să mor precum un animal. Atunci un nou fulger mi-a lovit raţiunea, când am privit hainele ei căzute pe jos, murdare, pline de mizerie, ca un păcat. Trupul care trebuia să fie o plăcere, devenise o bucată frumos modelată de pământ inert. Frumos dar sterp şi parcă plin de cenuşă, curgând încet pe podeaua camerei, năruind întregul trup. Am întors spatele acelei forme şi am ieşit iarăşi pe coridor să privesc afară, să privesc în faţă moartea nevăzută care bântuie deja peste tot. Mă încercă sentimentul epuizării, al golului şi al neîncrederii în ceea ce se numeşte Om. Mă simt pustiu şi bolnav. Aştept sfârşitul.

M-am rupt din acest vis făcând un efort fantastic. Simţeam că tremur din toată fiinţa, eram plin de apă, bolnav de febră şi cu creierul prins în imposibila revelaţie. Nu reuşeam să aprind lumina şi când reuşesc în cele din urmă, nu pot să mă ridic din pat. După ce beau un pahar de apă mă culc din nou, dar mi-e groază să adorm şi încerc să găsesc o logică la toate cele întâmplate. Nu există însă nici una. Arunc un gând în depărtare către părinţii mei: oare să se fi întâmplat ceva cu ei? Să fie o legătură între realitate şi visul meu ? Aproape că devin superstiţios.
Şi ce căuta ea în visul meu ? Nu ştiu, sau poate ştiu, dar nu vreau să recunosc …
Oricum ceva nu este în regulă cu mine. Sting lumina când ceasul arată ora 5. Deja noaptea a trecut şi sunt foarte, foarte obosit. Nu pot să gândesc nimic.
Ştiu doar că ieri seară am fost la discotecă, am băut ceva şi înainte de culcare am citit un rând din E.A. Poe.
Cu toate acestea visul a fost, rămâne şi va fi un coşmar groaznic ...



Dar nu mai groaznic decât întâlnirea de a 2-a zi cu prietenul meu, care mi-a şoptit la ureche: ,, Ei, cum te-a dansat aseară Marihuana? ,,. Brusc îmi amintesc seara petrecută la discotecă, băutura consumată şi o ţigară fumată, împrumut de la prietenul meu. Şi parcă mă văd mort, cu părinţii şi iubita mea ducându-mă la groapă. Ei sunt cei vii şi doar eu sunt mort şi nu invers…

Care mai vrei o ţigară, frate?

Ultima portocală nemecanică

Mă simt precum o portocală strivită în volumul de postume al lui Bacovia …

Înşelat de aparenta prospeţime a cojii, oarecine va încerca să o străpungă în căutarea miezului dulce, va avea oroarea de a găsi mult sânge, multă mizerie şi îngrozit va descoperi un cadavru de suflet. Insuportabila imagine îl va face să reflecteze o clipă pentru Nimeni. De fapt nimic nu este de văzut, nimic nu este de găsit, nimic nu este întreg. Lumea asta mare este un tomberon imens, plin cu mizerii, în care mişună şi roiesc printre resturi în agonie, şobolani şi muşte. Descompunerea totală îmbâcseşte aerul transformându-l într-un viciu…
Puţini sunt cei care reuşesc să scape târându-se precum viermii prin crăpăturile unui gigant conglomerat, care a uitat de amănunt, către periferia societăţii, veşnic pradă destinului. Totul miroase a predestinare şi a dezastru. Un pesimism sumbru se acumuleaza surd precum o bombă işi aşteaptă sfârşitul şi fiecare surd ţipăt de disperare înseamnă moartea unei clipe. Un ceas funebru tocând în fiecare secundă un suflet, sfâşiind un întreg.
Nimic nu este întreg. Totul este resturi, resturile sunt totul. Caut prin molozul ca de cutremur, ruinele sufletului meu. Găsesc mereu ceva, un rest, o fărâmă a altui suflet, dar încercând-o trăiesc moartea unei alte speranţe şi naşterea unei noi deziluzii. Cu fiecare încercare mă apropii de o prăpastie în care curând, curând voi cădea trăgând după mine sentimentul unei vieţi deşarte. Şi când te gindeşti ce frumos începusem …
Dar nu pot trăi fără miezul dulce, nu pot supravieţui ca o portocală fără suflet. Cândva îl aveam şi deodată m-am simţit gol. De fapt de atunci am murit şi mereu mă încearcă gândul sinuciderii şi renunţării la această coajă a aparenţei. Vreau să mânjesc cu sânge trotuarul acestei vieţi. Sunt unul din cei care cred că moartea este mai fericită uneori decât viaţa.
Părăsit în valurile zilelor, târât şi zdrobit de fiecare piatră, călcat în picioare la fiecare răscruce am ajuns în austera clipă de azi, zgâriat şi boţit, distrus, aducând mai mult cu un măr stricat. Şi nici măcar atât nu pot spune că sunt. Trăiesc în gol şi nu am strâns nici măcar 20 de sâmburi în coaja mea murdară …
Aş vrea să dispar, dar mai mult aş vrea să găsesc, să regăsesc sufletul meu pierdut. Într-un joc nebun l-am pierdut şi odată cu el m-am pierdut şi pe mine. Mocneşte în mine o disperare tăcută care creşte până la dezastru. Nu ştiu cât timp voi reuşi să mă domin, curând voi deveni o fărâmă, un nimic, nevoit, necăutat de nimeni.
Ştiu că nu sunt bun de nimic. Aş vrea să mă arunc în mare, dar culmea, o portocală goală nu poate fi înghiţită de adâncuri. Între valurile vieţii şi valurile mării nu este nici o diferenţă, amândouă au acelaşi gust sărat-amar.
De undeva din înalturi mă privesc şi mă aşteaptă colţii tăioşi ai abandonării, sentimentul căruia i te dăruieşti cu tot ceea ce încă îţi mai aparţine. În urma mea rămâne doar speranţa care se va agăţa de un alt deznădăjduit orb.
Păcat că nu mă pot întoarce înapoi pe drumul vieţii - ar fi multe de refăcut. Urăsc timpul, urăsc tot cotidianul şi doresc ceea ce nimeni nu poate găsi în prezent pe pământ: fericirea . Vreau un sâmbure, un suflet care să-l umple şi să-l refacă din nou pe al meu. Am încercat să imit tot felul de suflete de alte fructe dar nimic nu se potriveşte mai bine decât un suflet de portocală. Dacă aş putea să ….

Îmi pare rău, dar mi-am adus aminte că o portocală fără suflet nu poate vorbi despre sine. Ca o portocală mecanică dezarticulată voi gândi doar, iar de vorbit numai dezastre voi spune. Voi reintra în rolul unei superbe flori indiferentă la gestul mâinii care o rupe. Voi juca bine rolul până la explozia finală şi nu se va găsi nimeni să închidă gazul care a început să se scurgă. Se va găsi totuşi cineva să-mi întindă un chibrit aprins … sfârrrr …

În lumea asta urât mirositoare, viermii mişună murdărind totul, şobolanii rod cotidianul, muştele zgârie aerul cu aripile lor transparent-murdare. Totul e putred şi o ştiu, pentru că sunt asemenea.
Pur si simplu mă urăsc pe mine. Dar cine sunt eu să am dreptul să mă urăsc. Nimeni …
Cândva eram o portocală cu suflet trăind printre multe portocale cu suflet. Dar lumea aceea a dispărut de mult.

Acum vreau să mor. Vă rog linişte …………………………………………….……..
……………………………… …… mulţum……………..……..…

Chinuri eterne

Nopţile îmi sunt izvorul unor gânduri ce le port,
Strâmb ascunse în cutia de podoabe a unui mort;
Stau acolo diamante, perle şi smaralde sparte,
Toate închipuind în parte, sentimente resemnate.
Printre ele risipită precum finul praf de aur,
Se aşterne raza Lunii dând un farmec de tezaur;

Dulci, culorile din pietre se desfac, se-nviorează,
Ale nopţii negre forţe peste tot îngenunchează.
Visul pare a se naşte din nimicul în bucăţi
Chinuind acum un suflet, plin de linişti alte dăţi.
Tremurând ating cu gândul a culorilor lumină
Modelând în rătăcire chipul ei de prea divină.

Brusc revin în amintire cursul zilelor ce-au fost
Pe când eu nu-mi găseam rostul şi iubeam precum un prost.
Somnul tulburat se arată, zdruncinat de acest gând,
Negăsind a nopţii linişti, mă trezesc din nou plângând:
- Blestemată fie clipa, sorţii care m-au născut,
nici în visul cel din urmă să nu scap – ca un făcut?!

În a nopţii întuneric a uitării rază caut,
Să-i uit chipul ca de înger, cu o voce ca de flaut.
Din a morţilor genune chipul însă reapare
Şi prin braţele-i deschise îmi rosteşte o chemare:
- Vino dragule la mine, te aştept cu mare dor ...
Ochiul stâng, cred, mi se zbate şi-i un semn că am să mor…

Române, dar cu sufletul cum stai ?!

Unul din marile dezastre ale istoriei noastre a fost colectivizarea şi distrugerea satului românesc în toate dimensiunile sale. Satul nostru, satul lui Ion Creangă dar şi al lui Liviu Rebreanu, cum au spus-o mulţi alţii, nu mai există. El arată astăzi ca o suburbie sau un ghetou al unui oraş mai mult sau mai puţin îndepărtat. Odată cu acesta au dispărut valori moral-creştine precum: prietenia, cinstea, sinceritatea, generozitatea, fidelitatea, hărnicia, onestitatea, spiritul de solidaritate, … curajul, încrederea, iubirea, modestia, dreptatea, … inclusiv dragostea de neam şi ţară.
Bunul simţ a murit şi el. Astăzi doar bătrânii mai dau ,, Bună ziua ! “ oricui trece pe uliţa satului.
Lipsit de pământul părinţilor săi, ţăranul a devenit un simplu târgoveţ de mahala, şiret şi iubitor de bani, chiar dacă a continuat să trăiască în satul său sau a plecat la oraş.


Dezrădăcinarea generaţiei colectivizării din anii 50-60, sovietizarea şi propaganda comunistă ce i-a urmat, au reuşit să transforme sufletul românului într-unul gol, fără puncte cardinale, fără hazul şi necazul specific vieţii la ţară, fără cântece de jale, bucurie sau dor. Munca la C.A.P. a devenit o corvoadă, mereu prost platită, care i-a nivelat pe toţi: pe cei harnici cu cei leneşi, pe buni cu răi, pe cei proşti cu cei deştepţi, pe bogaţi cu săraci, trăgându-i însă pe toţi în jos.
Şi ceea ce este mai grav, a făcut să dispară Omenia românului, atât de mult lăudată de toţi cei care ne-au vizitat ţara în trecut. Sufletul comunităţii rurale româneşti s-a împietrit ca şi pământul nimănui, devenit al tuturor, muncit de atunci cu multă ură.
Exemplul viu al vârstnicilor, sfaturile lor, tradiţiile, practicile laice şi religioase transmise oral din generaţie în generaţie, şi-au pierdut rostul, zdruncinând din temelii moralitatea satului românesc. Astfel vieţuirea în cultul strămoşilor s-a împuţinat şi odată cu ea au dispărut practic multe datini şi obiceiuri despre care mai aflăm doar în muzee sau din cărţile de specialitate.


Astăzi, chiar dacă şi-a primit moştenirea materială înapoi, ţăranul şi-a pierdut legătura de suflet cu pământul, ca esenţă a vieţuirii sale. Plugarul nu m-ai recunoaşte natura ca soră şi nici pământul ca frate. Tocmai de aceea el nu mai trăieşte în folclor, nu mai visează frumos în snoave, ghicitori şi basme, alcătuite cu înţeles, pentru învăţătura copiilor săi. Nu mai avem nici jocuri, nunţi şi şezători, tradiţii strâns legate de vatra casei părinteşti, de biserică şi de comunitatea unită în diversitate a satului românesc.
Ţăranul de acum este un soi de pensionar-muncitor, marginalizat, care îşi munceşte pământul dar şi-a pierdut bucuria de a trăi. Tinerii nu mai sunt interesaţi de viaţa la ţară şi nu au desigur nici o vină, ei neputând să o mai înţeleagă. Doar banul şi băutura mai au importanţă acum în viaţa satelor noastre.
Din această cauză românii alcătuiesc astăzi unul dintre cele mai triste popoare de pe pământ. Numai viitorul ne va spune dacă vom putea trece cu bine peste această, nu cea din urmă, încercare.

***

În concluzie cred că dacă societatea noastră ar fi fost una liberă şi după al doilea război mondial, ţăranul român ar fi fost fericit în sărăcia lui, cu puţinul pământ moştenit de la străbunii săi, cu datinile şi folclorul lui, şi acolo l-ar fi găsit bunul progres, care era firesc să vină şi pentru el.
Copii lui i-ar fi dus mai departe omenia şi bunul simţ şi copii copiilor lui ar fi fost mândrii că sunt simpli ţărani români.

Gândind toate acestea, am dorit să mă cunosc pe mine cel ce aş fi fost dacă România ar fi evitat comunismul, adică un simplu ţăran. Trăind însă într-un oraş de provincie, nu am alte surse la îndemână decât cărţile. Totuşi căutând în rafturile bibliotecii municipale, am găsit câteva cărţi despre satul şi folclorul românesc care, după ce le voi citi, mă vor ajuta să-mi regăsesc adevăratele rădăcini.
Aşa voi putea să rezist altfel cotidianului care ne doreşte acum pe deplin occidentalizaţi, dar totuşi inerţi, anonimi şi banali, fără să ne asumăm un trecut cu adevărat românesc şi prin urmare fără a spera la un viitor românesc.

Carte poştală în mişcare

La miezul nopţii stau la birou şi cuget că iarăşi a mai trecut o zi şi nu am scris nimic pentru tine, pentru sufletul meu. Stau singur la lumina unui bec anemic, privind din când în când fotografia ta suprapusă peste un frumos desen ce închipuie geniul lui Eminescu. Există ceva ce le leagă şi ştiu că acel ceva e propriul meu vis: visul de a tinde către El şi de a te avea pe tine.
În noapte totul pare uitat în nefiinţă căci privesc prin fereastra deschisă şi nu văd nimic. Viaţa formelor se stinge odată cu lumina şi rămâne doar vibraţia lor prin sunet. Deşi acum e un timp în care romantismul dispare încet dar sigur, sfârşiat de colţii progresului, mă închipui stând în faţa unei mese de studiu şi creaţie din alt veac, picurată de ceara lumânărilor, cu foi mâzgâlite, aiuristic împrăştiate pe masă, înfăţişând demonilor nopţii o matematică prinsă în forme abstracte şi rigide. Nu poate fi decât o adevărată plăcere, ca într-o asemenea clipă de apăsătoare linişte şi de cumplită banalizare a timpului, să mă las sedus de imaginaţie şi să transfom realitatea. Pornind de la nimic sau aproape nimic, desprind din mine însumi o întreagă lume…
Acum îmi vine în minte un sătuc, cu pretenţii de orăşel liniştit şi case micuţe roşii cu ferestre albe, ca într-un basm de Andersen. Răcoarea nopţii şi clipocitul apei, care nu-şi trădează decât în liniştea nopţii neîncetatul umblet prin conductele de canalizare dintre blocuri, se transformă în mintea mea, într-o atmosferă umedă, într-un timp de dimineaţă, după o ploaie bogată, a căror ape se scurg cuceritoare prin burlanele caselor, de pe acoperişuri, adunându-se în mici pârâiaşe şi petrecând, cu pietricele şi paie, drumul până la un fir de apă ce curge liniştit, îngheţat parcă, către o cascadă nevăzută. Imaginea se înstăpâneşte sub puterea unui verde crud, plutind în mirosuri dulcege printre copacii plini de apă. Văd nu departe o vale deschisă, pe firul acestui râuleţ, străjuită pe margini de culmi semeţe de dealuri şi munţi. Sus în munte tremură fără sunet, păduri de brazi, iar mai sus se văd stâncării golaşe, prea îndeajuns acoperite de o ceaţă ce se ridică ca un fum, închipuind un incendiu colosal. Undeva spre înalt se contureaza vârfuri semeţe, dar gândul meu n-are spaţiul şi timpul necesar pentru a le cuprinde …
În marginea satului, la uşa unei căsuţe s-au ivit doi pisici care privind la clanţa uşii şi pipăind cu nasul vremea, încep un mic concert de miorlăituri, pline de înţelesuri pentru cine le pricepe. Apa continuă să se strecoare prin genele zorilor, precum lacrimi de pe ochi neadormiţi de trudă. Deşi nu se vede nimeni pe afară, prin ferestrele pretutindeni deschise de gospodine sculate devreme, se revarsă încet zumzetul vieţii ce renaşte în lumină. Oamenii se încântă încă într-o parte a sătucului cu muzici, ultimele acorduri ale unei nopţi de petrecere aniversară. Pe uliţa pavată cu piatră, printre garduri joase şi grădiniţe cu flori somnoroase, se strecoară un căţel scheunând jalnic către o mamă nepăsătoare.
Ziua îşi trage zgribulită plapuma de ceaţă peste ochi şi continuă să dormiteze, prost dispusă încă de dimineaţă. Un vânt molatec, plin de răcoare, încearcă să rupă puterea apei, scuturând încet natura. Undeva, ca din afundul pământului, se aude şuieratul unui tren, vag freamătul roţilor sale. Totuşi pare un semnal aşteptat şi de mult timp cunoscut, căci încep a se deschide uşi şi apar în priveliştea străzii multe perechi de ghete călătoare spre gară. De sus le privesc serviete ponosite şi mai de sus le călăuzesc ochi cârpiţi de somn. Pietrele drumului îşi fac o joacă în a înghiţi zgomotele paşilor şi totul se desfăşoară cu o încetineală nefirească. Un câine care a urlat toată noaptea din cauza unui dinte rupt, se îndeamnă, mai mult de durere, să latre la trecători, punând şi o furie întrânsul, pentru cei care au dormit şi n-au vrut să ştie de nesomnul lui. Latră gros şi tare, zorind timpul, care începe să curgă mai cu spor.
Munţii au trezit întreg satul cu ecourile lor. În ceaţa de sus se taie o fereastră în care se iveşte imaginea unei cruci. Din imensa ei singurătate, grăieşte oamenilor prin tăcerea ei despre cerul pe care şi-a proiectat ideea. Ea priveşte şi stăpâneşte pe cei de jos, oamenii, care au uitat mesajul ei şi nu mai privesc în sus decât atunci când caută o rază de soare. Ceaţa, ţinând partea oamenilor, se grăbeşte să ascundă vederii acea piatră, cioplită de credinţe uitate. Cerul plumburiu îşi poartă cu mânie norii grei şi arată obosit şi plin de mizerie ca un burete cu care s-a şters podeaua. Întreaga lume luceşte în picuri de apă, curată, iar cerul îi poartă murdăria către zare ...

Imaginea dispare în memorie şi e uitată acolo, precum o carte postală pe o masă din bucatarie. Mă întorc la o realitate din care aproape nu-mi sunt decât trei lucruri: jurnalul meu, el- Eminescu şi ea- iubirea mea. Pentru ea am stat acum, în noapte, să deschid zăgazul imaginaţiei şi să o privesc în torenţiala ei cădere din înaltul minţii pe coala de hârtie, lăsând să cadă în vâltoarea creaţie, ca nişte mici coji de seminţe sterpe, ideile, căutând să închipuie o apă ce curge numai şi numai prin scris, neauzită de nimeni. Nu ştiu ce va fi cu acele seminţe-coji, dar scrisul curge necontenit deşi numai la cascade degajă iubire.

Basm de adormit copilăria

O rază de lumină, o spirală de culori …

Pe pereţi zâmbesc veseli un Donald, un Mickey, un Popey voinic, dar şi un Pinnochio zburdalnic. Pereţii respiră un aer de veselie în culoarea lor albastră cu buline albe, precum bulele unui pahar cu suc îmbietor. Într-un colţ Luna, puţin stingherită de lumina zilei, se apără înconjurată de câteva zeci de stele cu chipuri de copii. În rest buline; frumos spus: buline, buline, buline, bebe-buline, bebe-buline, … Da, într-adevăr un cămin de bebe, dar un bebe ceva mai mare. Jucării multe împrăştiate pe jos: păpuşi, ursuleţi, pisicuţe, broscuţe, căţeluşi flocoşi şi mârâitori, stau cum stau, aşa cum i-a pus bebe. Uşile dulapului sunt deschise larg şi din el curge o armată de cubuleţe şi mingi, de cartonaşe colorate şi beţişoare. O linguriţă, cu urme de şerbet, atârnă în lanţuc, agăţată de gâtul unui ursuleţ ascuns după uşă. Dulapul e pastelat în culori mai mult sau mai puţin naturale, dar oricum e plin de viaţă, cu un ceva mai aparte. Tuburi cu pastă de acuarele, pensule şi creioane lângă foi mâzgâlite, nu, nu, desenate de un pictor diletant, şi-au împrăştiat din belşug culoarea pe dulăpior, pe oglindă şi din păcate pe covoraşul pluşat, de un roşu înspicat cu galben, verde şi cred, toate celelalte culori.
Într-un colţ al camerei un hamac micuţ, prins în pereţi de gurile a doi peşti argintii, cu ochi lucioşi, suportă cu stoicism povara a doi elefanţi şi un ursuleţ cârn, cu o ureche pe jumătate ruptă de la o poznă ce a făcut-o. Sub hamac se vede o măsuţă cu trei scăunele, pe care dorm păpuşele cu ochii închişi, după ce au băut ceaiul de dimineaţă. Pe sub storurile pe jumătate trase ale ferestrei, lumina se furişează timid, parcă săpând în aerul nemişcat. O lampă de noapte din tavan, de care spânzură în zbor nebun fluturaşi de mătase, cu sclipici şi paiete în loc de ochi, se roteşte leneşă, răspândind curcubee de culori peste nemişcarea din jur. Un uşor bâzâit arată că beculeţul colorat cu o măiestrie aparte, se zbate de mult timp să afle cine este autorul acestei minuni asupra sa. Doar dulapul din perete şi uşa de la intrare, pe dinafară, au scăpat de rebeliunea culorilor cuceritoare, dar două scaune puse unul peste altul, în dreptul dulapului, spun că ofensiva continuă şi acest ultim tărâm al culorii neutre va cădea în curând.
Aşadar, suntem în împărăţia culorilor vii şi curate, în camera unui artist bebe-bulină. Micuţul proprietar al acestui univers pare plecat căci aerul respiră o linişte cu care nu este obişnuit. Oricum, până la sosirea lui, să mai aruncăm o privire prin camera albastră: dulapul deschis din perete, în care luceşte cartonul poleit al unui castel miracol, cu soldaţi prichindei şi împăraţi stând poponeţ lângă zâne adormite; pereţii cu bulinele lor albe, pe care se caţără în nemişcare personaje îndrăgite de oricine, ba o furnică Didiri a ajuns şi pe tavan, de unde îşi aruncă antenele lungi, în care se balansează o maimuţică; hamacul de culoare roz sub care un ciorap, cu fundiţă şi motocei, îşi caută stăpânul sau stăpâna parcă; păpuşile stând la măsuţa lor, mânjite la gură cu ciocolată în urma unui dejun copios, chiar dacă gospodina a vărsat niţel ceai pe jos; lângă ele o plăpumioară din care surâde un nemaipomenit delfin de cauciuc; uşa pe jumătate închisă a camerei, după care o păpuşă mare, aplecată înainte peste un coşuleţ, pare singura care dă viaţă dezordinii copilăreşti, căci pare a fi uitată în funcţiune; în sfârşit, culorile şi trapezul măsuţei de desenat …

Un ţipăt scurt, ascuţit şi totodată cristalin, se aude de după uşă, de unde apare, în patru labe, o păpuşă care trage cu îndârjire de coada unei pisici sau mâţe oricum. Dar din fericire nu este o păpuşă oarecare, cum credeam la început, ci este chiar stăpâna casei. Deci ne înclinăm cuviincios, chiar dacă nu ne vede şi ne apropiem de locul bătăliei.
O fetiţă cu rochiţa de catifea roşie, cu buline din catifea albă, cu îmbunătăţiri luate de la culorile din raft, se chinuia să tragă de coadă un biet pisoi, care se împotrivea vitejeşte înfingându-şi unghiile moi în covorul scămoşat şi moale. În cele din urmă şi le-a înfipt în mânuţa fetiţei, care a ţipat şi a scăpat o lacrimă, mică cât un vârf de ac, din ochii mari albaştri. Din părul ei galben ca aurul atârnă două codiţe legate în biluţe, iar pe creştet străluceşte o coroniţă de paiete, cum puţine zâne au. O guriţă mică surâde tainic unor gânduri nu tocmai cuminţi pentru pisic. Năsucul, nu mai mare de un sâmbure, era împodobit cu un nasture de culoare verde, dar ochii ei erau totul: albaştri, mari, ca două stele, lucind în lumina slabă a camerei.
Privind încă odată, vedem lângă fetiţa, care nu pare a avea nici cinci anişori ca cinci dinţişori, un coşuleţ din pai galben, care ţine închişi ca într-o cetate patru pisoi, căci şi fugarul a fost prins şi adus înapoi. Fetiţa îi dojeneşte pe rând, îi ridică, îi sărută pe năsuc, apoi pe furiş îi trage de coadă, să vadă cum este. Păcat că nu se întinde, altfel ar fi legat-o de uşă şi ar fi sărit coarda cu ea. Bieţii pisoi, care aveau doar câteva zile de când făcuseră ochi, se zbăteau sub plăpumioara albă, scoteau capul afară şi îl băgau repede înapoi, speriaţi de lumină.
Fetiţa era foarte bucuroasă când le dădea, nu prea egal, la fiecare, câte o bucată de ciocolată cu lapte, dintr-un pachet mare ascuns în poala rochiţei sale. Degetele bucălate se retrăgeau speriate, după ce fiecare bucăţică era mirosită şi apucată de pisoi, dar tot a simţit de câteva ori dinţişorii lor de lapte. În cele din urmă le-a dat şi degetele ei mânjite cu ciocolată , pe care ei, bezmeticii, s-au apucat să le sugă ca pe nişte biberoane, cu care oricum vor primi hrana la prânz. O clipă fetiţa s-a mirat că pisicii nu au ochii albaştri ca ai ei, apoi a încercat să lipească pe năsucul unui pisoi o biluţă de plastilină, dar un scheunat a făcut-o să renunţe. I-a tras, din nou, de coadă pe fiecare şi a început să cânte singurul cântecel pe care-l învăţase de când avea pisicii:

I have four kittens.
One kitten has a black nose,
One kitten has a white nose,
One kitten has a pink nose,
One kitten has a grey nose.
The kitten with the black nose
Sleps all the day.
The kitten with the white nose
Is always glad to play.
The kitten with the pink nose
Comes when you call.
But the kitten with the grey nose
I like best of all.

Îi săruta iar, pe fiecare, pe botic, apoi îi trăgea de coadă şi iar le cânta cu glas încet, ca un cântec de leagăn, încurcând de fiecare dată pisoiaşul favorit. Pisoii ascultau un timp, mieunau şi se întindeau leneşi unii peste alţii, adormiţi într-un târziu de linul melodiei.
Fetiţa, fericită de miracolul înfăptuit, se ridică, apucă o pensulă din paharul cu acuarele şi făcând un semn tainic, ca de zână, îşi închipui patru pisoi de aur, pe care toată lumea vine să-i vadă: de la furnica din tavan până la elefantul din hamac. Mica zână este cuprinsă şi ea de feeria visului şi cu un surâs dulce se apleacă şi salută, ca o bună gazdă, şirul împăraţilor mici, umflaţi ca nişte pepenaşi şi saltimbancii uriaşi care râd, sărind în jurul lor. Totul se transformă într-o minunată lume, în care fetiţa se face tot mai mică şi mai mică … stă de vorbă cu fluturi şi gâze, cu păsări şi elefanţi, cu …

În colţul camerei, după uşă, o păpuşă mare doarme, strângând în mânuţe pensula magică cu care a înviat o lume dintr-un basm, pe care mama i-l spune în fiecare seară când vine Moş Ene pe la gene. O fetiţă de aur râde în vis, fericită şi nevinovată, împreună cu cei patru pisoi de aur din coşulet. Erau aşadar cinci pisoi, dar numai unul avea ochii albaştri.
Fără grabă, am ieşit afară, împreună cu ultima rază de basm …

Am alergat în viitor, nu mult, doar cu vreo 15 ani. Am găsit o fată fascinată de lumea ei proprie şi de cea din jur. O undă de tristeţe, de pe fruntea ei, îmi spune că nu mai era doar un copil. Spre bucuria mea, avea aceiaşi ochi mari albaştri, în care s-a păstrat ceva din copilăria de altădată: poate zâmbetul, privirea poate …
De pe un scaun, de lângă masă, ne priveşte şiret un motan gri, unul real, nu foarte mic. Sau poate era un prinţ dintr-o viitoare altă poveste …

Nu i-am înţeles niciodată

Sunt o etnie complet separată de noi românii. Guvernele României post-decembriste au încercat să facă cât mai caldă imaginea etniei romilor, aducându-i cel puţin ca denumire cât mai aproape de noi. Dar acum, în lumina ultimelor evenimente, am înţeles atitudinea duplicitară a unor politicieni români care au votat în parlament schimbarea denumirii de ţigan cu cea de rom sau rrom. Au intuit şi premeditat cu bună ştiinţă masiva lor deplasare etnică în ţări europene precum Italia, Spania, etc şi la adăpostul unui nou nume foarte asemănător cu cel de român, ne-au terfelit identitatea si istoria. Din biata nostră integrare europeană s-a ales praful şi în loc să pornim cu dreptul către verii noştrii de limbă latină, am pornit nu cu stângul ci cu rromii. Un simplu cetăţean român nu îşi permite, financiar vorbind, măcar o excursie la Paris, pe când ei şi-au permis să plece cu toată familia şi pentru totdeauna. Ei care strigă peste tot că sunt discriminaţi, neînţeleşi şi săraci, cu ce bani au ajuns acolo?

Ca un oarecare bun creştin, încerc să le dau circumstanţe atenuante. Sunt de-ai noştrii, de lângă noi, au fost persecutaţi în trecut ca robi pe moşiile boiereşti şi mai de curând, deportaţi şi exterminaţi în lagăre, dar …
Nu le pot înţelege însă rezistenţa la confort pe care o au. Nu ştiu de ce îi văd pe toţi ca pe nişte hoţi, care nu au muncit niciodată, dar sunt plini de aur, trăind din gunoaiele aruncate de noi ceilalţi, românii.
În timp ce noi scădem numeric, suntem plini de boli, o populaţie nefericită, îmbătrânită, stresată, ei se înmulţesc în orice condiţii precum gândacii de bucătărie, rezistând la toate acţiunile de normalizare sau integrare ale autorităţilor române şi, mai nou, europene. Nu au nici o religie decât pe cea a bunului plac, spiritul de clan şi setea de bani.
Mereu lăsaţi în pace, desigur la marginea societăţii româneşti, ei pătrund până în inima oraşelor noastre nu prin cultură sau ştiinţă, ci prin spiritul mercantil al adunătorilor de fier, cupru şi hârtie care se fac mereu bani. Banii se transformă în case cu turnuleţe şi acoperişuri pagodă, dar deja aici vorbim de ţiganii romanizaţi, o categorie din care se trag probabil toţi politicienii noştrii români.
Acum se vor cheltui bani frumoşi pentru refacerea imaginii terfelite a românilor din afara ţării, dintr-o Uniune Europeana paralizată de politicieni asemenea cu cei români. Dacă ei nu sunt în stare să gestioneze problemele unui singur grup etnic - cel al ţiganilor români – campaţi adhoc în tabere sinistre în ţările de limbă latină şi aiurea în Europa, cum vor fi ei în stare să răspundă nevoilor majorităţii populaţiilor europene?
Aş vrea să văd şi eu un ţigan ( de preferinţă un gabor cu mustaţa pe oală şi pălărie neagră cu boruri mari pe cap ) care să apară în acele clipuri publicitare făcute la comanda Guvernului României şi care să ne vorbească despre frumuseţile culturale ale Romaniei, despre frumuseţile naturale ale ţării nostre şi mai ales despre calităţile deosebite ale unui popor român mult prea încercat de istorie pentru a nu fi acceptat, aşa cum este acum, de o Europă care nu ne vrea în graniţele sale, care nu ne mulţumeşte pentru faptul că în timp ce noi ne pârjoleam ţara în calea turcilor şi tătarilor, ei construiau castele şi oraşe minunate, în timp ce noi ne săpam mormintele şi ne lingeam rănile după mari bătălii, ei făceau artă în timpuri de pace şi turniruri în timp de război, fără să le fie ameninţată însăşi existenţa ca popor ci doar mândria şi aroganţa lor de granzi ai Europei.
Cum spuneam, aş vrea să văd un ţigan vorbind despre România şi nu despre clanul şi familia lui, despre palatul lui şi despre puradeii pe care i-a făcut cu nevasta lui de 12 ani. Aş vrea să ştiu ce fruntaşi ai ţării, de etnie romă, au făcut sau fac cinste ţării, câţi ţigani au murit cu cinste în războaiele purtate de români în ultima sută de ani, sau în Revoluţia română. Nu găsesc nicăieri astfel de informaţii.
Ţiganii sunt, după cum nu vor să o spună cu voce tare românii, pentru că le este frică de ei, nişte inadaptaţi ai societăţii româneşti, neintegrabili în nici o ordine socială fie ea românescă sau europeană. Suspectez faptul că nu relaţionează nici măcar cu populaţiile ţigăneşti din celelalte ţări europene, de la care ar avea sigur ce învăţa. Politic vorbind totul este posibil şi ţiganii vor deveni sau sunt deja cetăţeni români şi europeni. Practic sunt nişte paria: nu lucrează, nu produc, fură tot ce vor, nu plătesc impozite, nici măcar curentul electric. În loc să-şi trimită copii la scoală preferă să-i pună la cerşit. Li se oferă toate condiţiile pentru a progresa ca etnie, cel puţin prin copii lor şi ei nu doresc acest lucru sub nici o formă. Şi totuşi sunt egalii noştri sociali.
Am văzut la televizor diverse documentare despre etnia lor, am citit pe internet diverse articole şi în afară meşteşugurile confecţionării de cazane, oale, tigăi, bidinele, a faptului ca au ureche muzicală bună, sunt buni manelişti şi au o limbă proprie, nu ştiu să facă şi altceva. Ba da, mai ştiu să iasă în evidenţă cu orice preţ, în special cu ocazia unor evenimente tragice precum omoruri, scandaluri, violuri. Nu vorbim aici despre regii, bulibaşii şi politicienii de etnie rromă , ei nu mai au nici o legătură cu ţiganii de rând, aşa cum nici politicienii noştrii nu mai au nici o legătură cu noi, cei care i-am ales. Cu un Mădălin Voicu sau mai ştiu eu ce alt politician de culoare nu se face emanciparea unei întregi etnii. Fără respectarea legilor ţărilor în care trăiesc în prezent, fără renunţarea la căsătoriile dintre copii, fără renunţarea la unele obiceiuri ţigăneşti, în special cele legate de igienă şi şcoală, nu se poate vorbi de integrarea etniei rrome în cea majoritară. Fără compromisuri de ambele părţi nu se poate vorbi de înţelegere şi acceptare reciprocă. Eu încă nu am auzit de un ţigan care să facă concesii, cred că nici nu înţelege sensul acestui cuvânt. Într-o lume în care funcţionează doar legea parului, a sabiei ninja şi a cuţitului, cu o justiţie românescă care nu înţelege decât de bani şi nu de dreptate, ce înseamnă compromis, înţelegere, reciprocitate ? Aproape că nici eu nu le mai înţeleg.
Politicienii vin cu sfaturile lor europene lipsite de substanţă, sterile precum legile lor ipocrite, fără a vedea de aproape fiecare caz în parte, fiecare comunitate locală de ţigani, cu nevoile şi specificul lor. Nimeni nu a făcut un studiu clar trăind în mijlocul acestor comunităţi de ţigani, ci doar şi-au dat cu părerea, de pe margine, de la mare distanţă. Probabil nici nu se poate face un astfel de studiu atât timp cât în rândurile clanurilor de ţigani funcţionează o lege a tăcerii, foarte asemănătoare cu omerta mafiei italiene.
Aş vrea ca aceste incapabile guverne româneşti să ne convingă mai întâi pe noi de valorile şi valoarea etniei rome şi apoi să irosească bani pentru campanii ineficiente de reşapare a valorilor româneşti , dincolo de graniţe, valori care nu au nici o legătură cu ţiganii. Este suficient un viol undeva în Europa, pentru ca toţi românii de bună credinţă de acolo să-şi dorescă să emigreze în Canada sau SUA.
Între ţigani şi politicieni a rămas doar o pătură subţire de români, cei cu bani, restul urmează să devenim romi, arătaţi cu degetul de toată Europa.
O vină importantă în desfăşurarea acestor evenimente o are şi o parte a presei româneşti care nu ne arată decât foarte puţine lucruri bune între o încăierare între clanuri la Craiova ( ca şi cum Craiova ar fi locuită numai de ţigani ) şi nişte voturi vândute pe 100 de euro, la colţ de uliţă, în Ştefăneşti, chiar lângă capitală. Cum să aflăm noi ceva despre romii buni, cei care încearcă să trăiască decent, au o slujbă, chiar dacă ea este cea de gunoier sau femeie de servici, şi ce să înveţe copii noştrii despre o lume ţigănescă în care numai extrema negativă este importantă pentru a fi arătată la televizor. Din păcate binele, fiind prea banal, nu creşte audienţa televiziunilor.

În aceste condiţii nu putem decât să emigrăm sau pur şi simplu să închidem ochii ca şi până acum. Din păcate mă aştept în viitorul apropiat la un cuţit în spate sau să-mi fie violaţi copii în stradă, ziua în amiaza mare. Trebuie să recunosc că acest fapt se datorează în mare parte unui stat român care acum, în toate dimensiunile lui, este profund antiunam şi antisocial, atât pentru noi majoritarii români, dar şi pentru minoritarii ţigani. Instituţiile lui nu acţionează spre binele nostru ci numai spre bine celor care ne conduc. O minoritate care guvernează o majoritate obosită, sătulă de fălcile grase ale politicienilor, care se revarsă spre noi din televizoare. Ţiganii şi românii interesează pe politicieni doar cu 3 luni înainte de alegerile locale sau parlamentare, în rest aceeaşi indiferenţă crasă mascată declarativ. Din cauza aceleiaşi incapacităţi a politicienilor români a început şi dictatura minorităţii rome din Europa asupra majorităţii româneşti din Europa. Totul slujeşte desigur unui scop politic nedeclarat. Trăiască noua democraţie!

Eu cred că mă voi declara la următorul recensământ ca fiind de etnie romă, adică ţigan. Aşa voi avea mai multă libertate de opinie şi voi putea spune cu voce tare că sunt discriminat când mi se face o nedreptate.

Român caut şatră de ţigani rromi. Doresc să mă integrez în Europa. Cer şi ofer seriozitate în euro.

Scrisoare tantrică către iubita sufletului meu

La începutul prieteniei noastre am fost fericit să-mi cresc în suflet un nou sentiment: Iubirea. Curios şi totodată temător am încercat să o cunosc pe Ea şi pe Tine. Din aproape în aproape am descoperit lucruri frumoase dar şi lucruri mai puţin plăcute, nici acum nu le pot spune urâte, toate ale dragostei, pe care eu le primeam fără rezerve.
Aşa cum erai, te-am acceptat şi nu aveam nimic de regretat. În timp de pace găseam frumuseţe şi armonie în sufletele noastre, iar în timp de război umblam de mână prin întunericul cuvintelor grele către zorii împăcării şi până la urmă regăseam din nou liniştea din noi. Iubirea şi-a urmat curgerea nestingherită, fără să-i pese că prin albia sa torentul aducea la vale mereu noi sentimente, trăiri şi întâmplări. În rostogolirea lor îmi arătau toate feţele şi astfel m-am trezit cugetând: Am crescut pentru fiecare în parte, Eu şi Tu, dar şi pentru Noi împreună. Ne-am dăruit unul celuilalt prezentul cu secretele lui, dar şi viitorul cu planurile lui.
Fiind un îndrăgostit, mă simţeam dator să ridic iubirii un monument în sufletul meu, în care să închid chipul tău. M-am străduit fără să mă grăbesc şi am terminat acel măreţ monument al Iubirii. Părea frumos dar nu ştiam să-l explic întru totul. Era asemeni unui obiect pe care l-aş privi în direcţia soarelui. Îl ştiam reuşit şi perfect sculptat, pe tiparul sufletului meu. Oriunde trăiam, eram îndrăgostit. Eram fericit că există pe lume un suflet, o inimă, un Tu care să mă înţeleagă şi să mă iubească.
Dar iată că în acel soare orbitor a lovit scurt eclipsa. Atunci din rugăciunea mea mi-am înălţat ochii să pot înţelege mai bine contururile adevărate ale creaţiei mele. Liniile ei nemaipomenit de mlădioase mi-au desluşit cheia unui adevăr ce mă poartă acum către margini de prăpastie. Erai Tu… Nu am reuşit să închid chipul tău în monumentul Iubirii ci am închis însăşi iubirea în chipul tău, care îmi este monumentul.
Atunci sensul unic al sentimentului s-a rupt în două contrarii: ,, Iubeşte! ,, sau ,, Fugi !,,
Însăşi creaţia mea, monumentul, mi te impune. În mod normal Iubirea ascunde într-un suflet mai multe chipuri, dar eu am greşit şi într-un singur chip am ascuns toată iubirea din mine. Merg pe stradă şi văd pretutindeni fete, dar ştiu că ,, Te iubesc numai pe Tine !,,. Obsedat şi nenorocit nu pot face nimic fără să mă gândesc la Tine. Când deschid gura nu găsesc pe limbă decât prezentul ,, Te iubesc! ,, căci te iubesc pretutindeni şi întotdeauna. Să înţelegi că verbul Iubesc, care se acordă numai ţie, se suprapune tuturor celorlalte verbe: învăţ, dorm, mănânc, gândesc, scriu, urăsc, … şi trebuie să recunosc că sunt nenorocit. Cine are în sânge acest exclusivist verb este un nenorocit. Şi nenorocirea asta nu cunoaşte leac …
Vine celălalt sens şi spun: ,, Fugi ! ,,. Da, acum fug de tine, mă mint, îmi spun că te urăsc, că nu te vreau, că nu ne potrivim, că eşti rea, dar nu am şanse să scap.
Singur, de bună voie zăvorât în gratii, sufăr din dragoste de tine. Îndrept împotriva ta vorbe şi fapte pe care le ştiu dinainte cu calităţi de bumerang. Dincolo de iubire am impresia că tu nu te chinui atât cât mă chinui şi plătesc eu, că eu sunt absolut singur şi fără experienţă în faţa iubirii pe când tu nu şi de aici sentimentul ierarhizării tale pe o poziţie superioară mie. Suferinţa asta tot dragoste şi iubire se cheamă aşa că nu am de ales decât între ,, a iubi aproape de Tine ,, şi ,, a iubi departe de Tine ,,. Oricum ar fi tot un drăcuşor, adică Tu, este.
Nu am unde să fug într-o lume în care toate imaginile, gândurile, sentimentele, încep cu ,, Te iubesc !,,. Mă simt năpădit, doborât, înecat, înnebunit, dominat … într-un cuvânt: nenorocit, din dragoste de Tine. Aiurit oscilez între iubeşte şi fugi, lovindu-mă când de Tine când de singurătate. Pe ea, singurătatea, o cunosc şi o ştiu asemeni cu moartea dar pe Tine te simt precum o eternitate ce nu poate fi cuprinsă şi înţeleasă. Toate drumurile duc spre tine şi cu lacrimi şi râs, bucurie şi plâns mă întorc la tine:
,, Vreau să fiu mereu cu Tine ! ,,
Dar mă întreb, din nou, dacă am un sinonim în sufletul tău, oare Tu gândeşti la fel? Păcatul meu este căutarea certitudinii. Eu zic că vreau să văd dacă ai nevoie de mine, dacă îmi simţi lipsa, dacă te gândeşti la mine? Şi uite aşa fugim unul de altul şi suferim în plus. Ştiu că tu eşti o fată deşteaptă, eu un prost, eu un exclusivist, tu o inconsecventă, eu un nebun, tu o şireată, tu spui da, eu am zis ba …
Trecem de la substantivul ,, Noi ,, cu Eu şi Tu în consens, la substantivele Tu şi Eu în opoziţie. Nu e vorba de orgoliu ci de o evadare a sufletelor noastre, un fel de răzvrătire în faţa Iubirii, împotriva Iubirii, prin Iubire. Ca să mă verific că mai exist Eu, am clipe când mă împotrivesc Ţie la orice lucru ar fi. La fel s-a întâmplat şi azi. Mă bucur că mai exist, mă bucur că ne vom împăca, îmi pare rău că ne-am certat. Am reuşit o secundă să mă detaşez de Tine riscând totul. Din cele întâmplate în ultimele zile am înţeles că se poate trăi lângă Tine, iubindu-te şi să fiu tot Eu.
Am sentimentul că azi se va întâmpla ceva deosebit cu Noi. Pluteşte o hotărâre importantă în aer. Totul se leagă de dispoziţia ta. Cred totuşi că suntem prea încăpăţânaţi să renunţăm unul la altul. Mi-a rămas numai speranţa în Noi căci încrederea în Noi nu pot să mi-o asum toată de unul singur. Posibil acum să fiu acuzat de infidelitate, dar să ştii:
,, De iubit , te iubesc chiar fără să vreau ! ,,
Ştiu că tu eşti mai tare decât mine, ştiu că tu eşti cea care dai culoare prieteniei nostre, ştiu şi văd că poţi să faci ce vrei din mine. Aici şi acum se bat cap în cap raţionalul şi visătorul din mine. Într-un viitor nesigur întrevăd atât perle negre cât şi perle albe. În jocul şanselor mă simt complet aiurit şi fără nici o putere:
,, Nu pot trăi fără tine, tu eşti norocul meu !
Eşti slăbiciunea mea, punctul meu vulnerabil. Mă simt ca un păcătos sclav profanând, cu rugăciunea sa, statuia celei mai frumoase zeiţe din templul lumii. Nu râde, ăsta este adevărul. Uneori îmi vine să mor căci nu pot să opresc sau să conduc curgerea basmului deşi am toată libertatea de acţiune. Vreau să rămână eternă această realitate de vis, vreau ca acest Noi să existe veşnic, vreau multe dar nu pot singur. Am nevoie de încrederea şi sinceritatea Ta în mijlocul acestei lumi perverse şi înşelătoare în care
,, Nu mă interesează nimic în afară de Tine! ,,

Sper că înţelegi ceva, din toate câte am scris, dacă nu îmi plâng de milă…

Aştept răspunsul tău. Sunt aici, în genunchi, lângă tine.

SPOVEDANIA UNUI ADOLESCENT

- Părinte, te rog, ascultă cine sunt eu ...
Cu bună ştiinţă am urcat pe culmile cunoaşterii. Am păşit în fugă prin văile şi pe culmile ideilor generoase dar nu m-am oprit la nici una dintre ele. Erau prea mulţi oameni legaţi de ele şi calea lor mi se părea prea bătătorită. Eram mândru pot zice de nealegerea mea. Priveam, cu ochii ignoranţei, mulţimea celor fără puterea de a săpa o cale nouă către o idee nouă. Eu căutam o idee supremă, ceva peste fire. Uneori mă simţeam ca un ales, ca un demiurg, ceva deasupra micilor oameni. După o clipă venea însă căderea în negrele tenebre ale hulii de sine - mă vedeam în adevărata valoare a făţărniciei mele şi mă mustram cu inima doar, căci gândul din creier mă tot împingea în sus. Dar dorind să fiu asemeni vremii în care trăiesc - un om cu inimă tare - dădeam iarăşi crezare gândului şi iar mă avântam înainte şi în sus. Am păşit în cele din urmă şi pe ultimul povârniş al sufletului, după ce am trecut de toate cele ale instinctelor materiale şi ale ştiinţelor. Am trecut prin toate şi mai ales prin iubirea de aproape şi am fost dezamăgit. Mărimea măririi în care mă situasem a început să se micşoreze. Oamenii nu mă voiau. Iubirea şi optimismul meu s-au stins şi atunci am început să urăsc. Şi am urât nu unul, doi, ci am urât deodată mulţimi de oameni, întreaga lume. Dar iarăşi m-am hulit pentru firea mea mult prea omenească şi atunci am uitat de lume şi am ales singurătatea. Trăiesc în lume cu firea, dar cu sufletul sunt singur. Sunt un dezamăgit de viaţă şi am sentimentul că nu fac nimic să trec, cu fruntea sus, peste spumoasele sale valuri. Dar trece şi starea aceasta şi vine iarăşi clipa măririi. Sunt mândru şi singur - Eu. Da, nu mai am cu cine să mă compar. Şi iar pornesc să călătoresc peste plaiuri de sentimente şi stări, complăcându-mă în filozofări savante. Eram un nesăţios, înghiţeam pe apucate orice idee nouă, o digeram ceva vreme, apoi o păstram sau o azvârleam scârbit. Şoapte, zvonuri, gânduri, cuvinte mi se răsuceau în minte ca într-o moară şi credeam că din toate aleg ceea ce este bun.
- Să nu uit părinte să spun că eram un ateu, deci un independent, căci viaţa mi-a fost o dulce curgere binevoitoare...
Dar setea mea de nou era atât de mare încât, fără să vreau, cu mintea, am păşit pe tărâmul religios al sufletului. Şi sufletul mi se părea a se umple întru-câtva, într-atât îmi era de gol înainte. De fapt înghiţeam spaţiile pentru a umple golul din suflet. Simţeam că lipseşte acolo piatra de la final - crucea bolţii, dar acum sunt sigur că lipsea însăşi piatra de început - piatra de temelie. Am umplut cu pasul gândului cele patru zări şi am căutat peste tot omul religios. Înainte omul religios - omul adevărat mi se părea un om mic, înnegurat de necazuri, singur şi fără vlagă. Eu nu mă voiam asemeni lui şi nici nu eram - eram mândru, fericit. Eu căutam să umplu un gol, esenţial ce-i drept, dar nu căutam un sprijin. Mi se părea ceva prea uman şi eu uram încă ascuns umanul. Am observat pe adevăraţii oameni, am citit cărţi, le-am ascultat cuvintele, am cules crâmpeie de gânduri şi am înţeles adevărul: ei oamenii religioşi şi dintre ei creştinii, erau cei mai puternici oameni, ei în tot ceea ce făceau îşi aveau rostul. Nici o clipă nu se risipea în zadar, orice gest era o rugăciune, orice vorbă era un imn de slavă pentru Dumnezeu.
Şi aşa am început iarăşi să iubesc oamenii adevăraţi, mândrii de Adevărul lor, mândrii în modesta lor experienţă în aflarea Adevărului. I-am iubit cu inima, dar gândul ce nu cunoştea unde este crâmpeiul religios din sine nu a acceptat drumul atât de lung şi greu către porţile deschise ale regăsirii spirituale. Gândul m-a grăbit să las acei oameni adevăraţi cu viaţa lor simplă dar radiind de lumină. Da, i-am lăsat acolo pe o mică culme de deal, cu rugăciunile lor pline de soare, când privirile mi s-au îndreptat către cel mai înalt munte din întreg tărâmul spiritual prin care călătorisem. Fără să mai ascult cuvinte şi sfaturi am pornit urcuşul. Am urcat, muşcând cu dinţii, dar fără a îngenunchea.
Cu greu am ajuns în vârful din care credeam că va ţâşni Lumina. Iar eu de acolo ,de sus, să fiu învăluit în Lumină şi să par tuturor un demiurg, o culme a omenirii. Acolo în vârf însă nu mi s-a hărăzit regăsirea plinului din sufletul rămas gol. Lumina fireşte că era dar ea fugea de mine. Vârful era atât de ascuţit încât abia reuşeam să mă ţin într-un echilibru precar. Orice pală de vânt putea să mă răstoarne, dar până şi vântul mă ocolea. Orb la primejdiile din jur am pornit războiul dintre inimă şi minte. Eram singur, cu gândurile şi inima mea. Gândul însă nu-mi mai folosea la nimic. Orbirea lui m-a adus aici în acest vârf de unde nu mai pot coborî singur fără a-mi pierde sufletul şi viaţa. Atunci mi-am amintit de mitul lui Icar, ca de altfel şi al meu. El nu a vrut să înveţe mai întâi zborul planat, începând de la înălţimi joase către cele înalte. El abia învăţând să zboare şi cum să-şi poarte aripile de ceară, s-a avântat către tării, către soare, uitând de sfaturile tatălui său. Beţia zborului şi dorinţa neiniţiatului de a ajunge în Lumina Adevărului l-au pierdut. Mândria şi goana după glorie l-au pierdut şi pe el şi pe mine. Stau aici în vârful muntelui şi mă las în voia inimii, privind nemărginirea din jurul meu. Jos la baza muntelui se văd oasele albe ale celor neastâmpăraţi şi neştiutori ca mine...
Dar mai încolo, pe plai în jos, văd o mulţime de oameni simplii adunându-se în jurul unei cruci mari din piatră. Am trecut de atâtea ori pe lângă ea dar totdeauna mi s-a părut că oamenii au făcut tot posibilul şi au falsificat în bună parte mesajul ei. Eu tindeam oriunde către mesajul iniţial, cel din negura vremii, nu către cel de acum. Cum să accept ceva fără să caut, era ceva prea în vederea oamenilor, prea simplu de cules.
Uitându-mă la ea, la acea cruce albă, am înţeles. Chiar din vârful muntelui, simţeam venind spre mine o undă de speranţă de acolo. Sufletul s-a umplut şi era atâta fericire în mine căci lumina izvora din însăşi inima mea. La ce bun mândria dacă încă din vârful muntelui simt preaplinul ce-mi vine de jos. Ce caut eu aici sus dacă acolo jos e atâta pace şi fericire. Crucea aceea de piatră mi se părea acum mult mai mare decât muntele însuşi. Eu mă regăseam din nou mustrându-mă pentru răul din mine şi plângând că nu pot îngenunchea acolo sus pe munte şi să mă rog cu cei de jos. Nu ştiu nici măcar să mă rog. Îmi veneau pe buze cuvinte, neştiute până atunci, ce aş fi vrut să le spun cuiva, dar nu unui om … sigur lui Dumnezeu ... dar nu ştiam cum.
- Spune-mi acum părinte cum să cobor de pe muntele meu şi să mă alătur celorlalţi oameni - creştini adevăraţi - care se roagă lui Dumnezeu în atâta fericire şi pace că şi pietrele au început a se ruga laolaltă cu ei ...

Părerea mea

Prefer să mor în ţara mea …

Am impresia că dacă aş pleca pentru totdeauna din România şi aş muri undeva departe, în altă ţară, la Judecata de apoi, numită şi Judecata Neamurilor, sigur aş întârzia cu o fracţiune de secundă, suficient însă pentru a afla ocupate toate locurile din rai, alocate pentru noi românii. Pur şi simplu aş ajunge direct în iad sau chiar mai rău, şi acestea fiind ocupate, aş rămâne pe dinafară.

Nu concep nici să-mi trăiesc eternitatea în raiul sau iadul altui neam, departe de conaţionalii mei, acolo unde au mai rămas din întâmplare câteva locuri goale, pentru cîţiva întârziaţi.

Bineînţeles, ştiindu-mă nepotrivit pentru orice fel de rai, românesc sau străin, accept cu plăcere un loc în iad, accept chiar să-mi încep iadul de aici, de pe pământ. Însă prefer un iad românesc decât oricare altul, în cealaltă parte a lumii.

Declaraţie de dragoste

Ai crescut din inima mea...

La început nevăzută, ascunsă în sărutul sufletului meu, necunoscută chiar mie.
Mai apoi, spărgând corola de sentimente ce grava bolta sufletului meu, ai răsărit frumoasă ca o nestemată verde, o floare cu frunze foşnitoare ce-mi mângîie cu adieri de zâmbet templul întunecat al gândului.
Numele tău îl ştiam dintotdeauna, dar inima nu are încă curajul să-l strige.
Nu stă în puterea cuvântului să spună tot ce simt. Îţi dăruiesc întreaga, toată inima mea şi încă e puţin. Aş rupe-o din mine dar de mult nu-mi mai aparţine. Mai mult decât fericirea iubirii nu ştiu să-ţi mărturisesc.

Cu toată dragostea ... un suflet.